Fiica mea nu-mi mai aparține: Povestea unei mame care își pierde copilul într-o relație toxică

— Nu pot să vin, mamă. Vlad nu se simte bine și vrea să stau cu el. Vocea Anei răsuna în receptor, rece și distantă, ca și cum vorbeam cu o străină. Era a treia oară în ultimele două luni când găsea un motiv să nu vină acasă. De data asta era ziua tatălui ei, iar el stătea în sufragerie, cu ochii în gol, ținând în mână un pahar de vin pe jumătate golit.

— Spune-i că îl iubesc, dar nu pot să plec acum. Poate altă dată, bine?

Am închis telefonul încet, fără să mai spun nimic. M-am uitat la soțul meu, Ion, care încerca să-și ascundă lacrimile. Nici nu mai știam cum să-l consolez. De când Ana s-a măritat cu Vlad, parcă ne-a fost furată din casă. Nu mai era fata aceea veselă, care râdea cu poftă și ne povestea tot ce i se întâmpla. Acum răspundea la telefon scurt, venea rar pe la noi și, de fiecare dată când apărea, părea grăbită să plece.

M-am întrebat de sute de ori unde am greșit. Poate am fost prea protectoare? Poate am judecat-o prea aspru când era adolescentă? Sau poate Vlad a știut exact cum să o izoleze de noi? Îmi amintesc prima dată când l-am cunoscut. Era politicos, dar privirea lui avea ceva rece. Nu-mi plăcea felul în care îi vorbea Anei — mereu corectând-o, mereu făcând glume pe seama ei. Dar Ana râdea și spunea că exagerez.

— Mamă, e doar felul lui de a fi! Nu vezi că mă iubește?

Am încercat să nu mă bag. Am sperat că va vedea singură dacă ceva nu e în regulă. Dar după nuntă, totul s-a schimbat rapid. Prietenele ei au dispărut una câte una. Nu mai mergea la cafea cu Oana sau la film cu Raluca. Când o întrebam de ele, spunea că sunt ocupate sau că Vlad nu prea le suportă.

— E normal să vrea să petrecem timp doar noi doi la început, nu?

Dar timpul trecea și Ana devenea tot mai retrasă. Odată am sunat-o pe la prânz și am auzit-o șoptind:

— Nu pot vorbi acum, Vlad doarme.

— Dar e ora două după-amiaza! Ce s-a întâmplat?

— Nimic, mamă! Te sun eu mai târziu.

Nu m-a mai sunat în ziua aia. Seara am primit doar un mesaj sec: „Totul e bine.”

Într-o duminică, am încercat să mergem la ei acasă fără să anunțăm. Vlad ne-a deschis ușa cu o față acră:

— Ana doarme. Nu cred că e momentul potrivit pentru vizite neanunțate.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am plecat rușinați, fără să apucăm măcar să o vedem pe Ana.

Ion a început să vorbească tot mai puțin despre ea. Îl vedeam cum se uită la pozele din sufragerie — Ana la absolvire, Ana la mare, Ana râzând cu noi la masă. Uneori îl surprindeam plângând în baie.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Oana:

„Mariana, știți ceva de Ana? Nu-mi răspunde de luni bune. Sunt îngrijorată.”

Am realizat atunci că nu eram singura care o pierdea pe Ana. Toți cei care o iubeau erau ținuți la distanță.

Am încercat să vorbesc cu ea deschis:

— Ana, te rog… Dacă e ceva ce nu merge bine între voi, spune-mi! Nu te judec.

— Mamă! Ești paranoică! Vlad mă iubește! Doar pentru că nu mai stau toată ziua cu voi sau cu prietenele mele nu înseamnă că e ceva în neregulă!

Am simțit atunci că am pierdut-o definitiv. M-a durut fiecare cuvânt al ei ca o palmă peste față.

Au trecut luni întregi fără să o vedem decât pe rețelele sociale — poze perfecte cu zâmbete forțate, mesaje despre cât de fericită e alături de Vlad. Dar ochii ei spuneau altceva.

De Crăciun am încercat din nou:

— Ana, tatăl tău te roagă să vii măcar câteva ore…

— Nu pot! Vlad are nevoie de mine! De ce nu înțelegeți odată?

În noaptea aceea am plâns până dimineața. M-am simțit vinovată că nu pot face nimic pentru copilul meu. Am citit zeci de articole despre relații toxice și control emoțional. Am încercat să găsesc soluții — psihologi, consiliere de familie — dar Ana refuza orice discuție.

Într-o zi, Ion a spus:

— Poate trebuie să acceptăm că nu mai e a noastră…

Nu pot accepta asta. Cum poți să renunți la propriul copil? Cum poți să privești neputincios cum cineva îi fură sufletul?

Merg pe stradă și văd mame cu fiicele lor râzând împreună și mă întreb dacă ele știu cât de norocoase sunt. Dacă știu cât de ușor pot pierde totul.

Uneori visez că Ana intră pe ușă și spune: „Mamă, ai avut dreptate.” Dar mă trezesc mereu înainte să o pot îmbrățișa.

Poate într-o zi va realiza ce i se întâmplă. Poate va găsi puterea să se întoarcă la noi.

Dar până atunci…

Oare câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Oare câți părinți își pierd copiii fără să poată face nimic? Ce ai face tu dacă ai fi în locul meu?