Vara de fiecare dată la noi: Când casa ta devine a altcuiva

— Irina, ai uitat să pui sare în ciorbă!
Vocea Elenei răsună din bucătărie ca un tunet. Mă opresc în mijlocul holului, cu sacoșele încă pline de cumpărături, și simt cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când îmi critică mâncarea. Mă uit spre Radu, care stă pe canapea cu ochii în telefon. Nu ridică privirea. Nu ridică niciodată privirea.

— O să pun acum, răspund încet, dar știu că nu contează. Orice aș face, nu e bine.

Elena a venit la noi acum trei veri. Prima dată a spus că stă doar două săptămâni, „să se bucure de nepoți și de aerul curat”. Dar două săptămâni s-au făcut o lună, apoi două, apoi aproape toată vara. Acum, nici nu mai întreabă dacă poate veni. Pur și simplu apare cu valizele și cu o listă de lucruri pe care le vrea făcute „ca la ea acasă”.

— Irina, ai spălat perdelele din sufragerie? Când eram eu tânără, le spălam la fiecare două săptămâni!

Îmi mușc buza și încerc să nu răbufnesc. Mă simt ca o menajeră în propria casă. Copiii, Mara și Vlad, se uită la mine cu ochi mari când mă văd obosită sau tristă. Nu vreau să le transmit neliniștea mea, dar e greu să ascund totul.

Într-o seară, după ce Elena adoarme pe canapea cu televizorul dat la maxim pe un serial turcesc, mă strecor lângă Radu în dormitor.

— Radu, nu mai pot. Trebuie să-i spui că nu poate sta toată vara aici. Avem nevoie de intimitate, de liniște…

El oftează și se uită la mine ca și cum i-aș cere imposibilul.

— E mama… Ce vrei să fac? S-o dau afară?

— Nu s-o dai afară! S-o rogi să ne anunțe înainte, să nu mai stea luni întregi… Să avem și noi casa noastră!

Radu tace. Îmi dau seama că nu va face nimic. Întotdeauna a fost așa: evită conflictele cu mama lui cu orice preț. Când eram logodiți, mi se părea drăguț cât de mult ține la ea. Acum mi se pare sufocant.

Într-o dimineață, găsesc hainele mele scoase din dulap și puse într-o cutie. Elena își aranjase rochiile pe umerașe „ca să respire materialul”. Mă simt invizibilă. Mă simt ca o chiriașă.

— Mamă, de ce ai mutat hainele Irinei? îl aud pe Vlad întrebând inocent.

Elena zâmbește larg:

— Lasă, mamă, că mami are destul loc! Eu stau doar puțin…

Dar „puțin” nu se mai termină niciodată.

Într-o zi, după ce Elena pleacă la piață, mă prăbușesc pe podeaua bucătăriei și plâng în hohote. Mara vine lângă mine și mă ia în brațe.

— Mami, de ce ești tristă?

Nu știu ce să-i spun. Cum să-i explic unui copil că uneori adulții nu știu să spună „nu”? Că uneori iubirea pentru părinți poate sufoca o familie întreagă?

Seara aceea e momentul în care decid că trebuie să fac ceva. Îi scriu Elenei o scrisoare. Îi spun cât de mult o respect pentru tot ce a făcut pentru Radu și pentru noi, dar că am nevoie de spațiu și liniște. O rog să ne anunțe înainte când vrea să vină și să nu mai stea luni întregi.

Când citește scrisoarea, Elena plânge. Îmi spune că nu vrea să fie o povară, că doar voia să ajute. Radu e furios pe mine:

— Cum ai putut să-i faci asta mamei? Nu vezi cât suferă?

— Dar tu vezi cât sufăr eu? îl întreb printre lacrimi.

Timp de câteva zile nu ne vorbim aproape deloc. Casa e plină de tăceri grele și priviri aruncate pe furiș.

Într-un final, Elena decide să plece mai devreme acasă la ea. Înainte să iasă pe ușă, mă ia de mână:

— Irina, poate n-am știut să mă port… Dar tu ești familia lui Radu acum. Ai dreptate: fiecare are nevoie de casa lui.

După plecarea ei, casa pare mai mare și mai luminoasă. Dar între mine și Radu rămâne o fisură greu de reparat.

Mă întreb adesea: unde e limita între ajutorul dat părinților și dreptul la fericirea ta? Cât poți sacrifica din liniștea ta pentru binele familiei? Voi ce ați fi făcut în locul meu?