„Nu sunt o povară!” – Povestea Mariei, o mamă care a auzit ce nu trebuia

— Nu pot să cred ce aud… Vlad, chiar vrei să faci asta?
Am rămas încremenită în spatele ușii întredeschise, cu mâna strânsă pe clanță. Vocea fiului meu răsuna clar din sufragerie, iar cuvintele lui mi-au sfâșiat inima.
— Nu mai putem așa, Andreea. Mama nu se mai descurcă singură, iar apartamentul ăsta ne-ar prinde bine. E timpul să ne gândim și la noi.
Andreea a oftat:
— Știu, dar nu crezi că ar trebui să-i spunem mai întâi? Să nu simtă că o dăm afară ca pe un câine bătrân…
— O să-i explic eu. Oricum, nu mai are ce face aici. O să-i fie mai bine la azil.
M-am retras încet, ca o umbră, simțind cum mi se taie picioarele. Am ajuns în camera mea și m-am prăbușit pe marginea patului. Lacrimile mi-au curs fără oprire. Cum am ajuns aici? Eu, Maria Popescu, femeia care a muncit o viață întreagă pentru copilul ei, care a renunțat la tot pentru el… Acum sunt o povară?
Noaptea aceea n-am închis un ochi. M-am tot gândit la copilăria lui Vlad: cum îl luam de la grădiniță pe ploaie, cum îi făceam clătite duminica dimineața, cum îi citeam povești până adormea cu capul pe genunchii mei. Unde s-a rupt totul?
A doua zi dimineață, la micul dejun, am încercat să mă port normal. Vlad m-a privit fugitiv, evitând să mă privească în ochi. Andreea mi-a pus cafeaua pe masă și a zâmbit forțat.
— Mamă, ai dormit bine?
— Da, mulțumesc… am mințit eu, simțind un nod în gât.
Am vrut să-i întreb direct: „Chiar vreți să mă dați la azil?” Dar nu am avut curajul. Mi-era teamă de răspuns.
Zilele au trecut greu. M-am simțit ca o străină în propria casă. Vlad era tot mai distant, iar Andreea încerca să mă evite. Am început să uit lucruri: unde am pus cheile, dacă am stins aragazul… Poate chiar au dreptate? Poate chiar nu mă mai descurc?
Într-o seară, când Vlad s-a întors târziu de la serviciu, l-am așteptat în bucătărie. Inima îmi bătea nebunește.
— Vlad, trebuie să vorbim.
A oftat și s-a așezat la masă fără să mă privească.
— Mamă, știu ce vrei să spui… Dar trebuie să înțelegi că nu mai e ca înainte. Noi avem nevoie de spațiu, tu ai nevoie de îngrijire… E mai bine pentru toți.
— Mai bine pentru cine? Pentru tine sau pentru mine? Am ridicat vocea fără să vreau.
— Mamă… nu vreau să ne certăm. Dar nu poți sta aici la nesfârșit. Și apartamentul… ai spus mereu că va fi al meu cândva!
— Da, cândva! Dar nu așa! Nu cu forța! Nu cât încă sunt vie!
Vlad s-a ridicat brusc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o durere surdă în piept.
În zilele următoare am început să mă gândesc serios la viitorul meu. Am vorbit cu vecina mea, doamna Stanciu, care mi-a spus:
— Maria, nu ești singura! Și fata mea vrea să mă ducă la azil… Dar eu nu mă las! Trebuie să le arătăm că încă putem!
M-am dus la medicul de familie și i-am povestit totul. Mi-a spus că depresia la vârsta mea e ceva normal când copiii uită de părinți și că ar trebui să cer ajutor psihologic. Dar eu nu voiam psiholog, voiam doar ca fiul meu să mă iubească și să mă respecte!
Într-o duminică, am decis să merg la biserică. M-am rugat cu lacrimi în ochi: „Doamne, dă-mi putere să trec peste asta! Să găsesc o cale spre inima copilului meu!”
Când m-am întors acasă, Vlad și Andreea mă așteptau în sufragerie. Atmosfera era apăsătoare. Vlad a început:
— Mamă… îmi pare rău că ai aflat așa. Nu voiam să te rănesc. Dar noi chiar nu mai putem continua așa… Avem nevoie de viața noastră!
— Și eu? Eu unde sunt în viața voastră? Sunt doar o povară? O semnătură pe un act de proprietate?
Andreea a încercat să intervină:
— Maria, nu e vorba doar de apartament… E vorba că tu ai nevoie de îngrijire specializată! Noi nu știm cum să te ajutăm…
Am izbucnit în plâns:
— Vreți să mă trimiteți printre străini! Să mor singură într-un pat rece! Asta merită o mamă după o viață de sacrificii?
Vlad s-a ridicat și m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp:
— Nu vreau să te pierd, mamă… Dar nici nu mai știm cum să procedăm… Ne e frică să nu pățești ceva cât suntem plecați la muncă…
Am stat mult timp îmbrățișați și am plâns amândoi. În acea seară am decis împreună să încercăm o soluție de compromis: voi merge câteva ore pe zi la un centru de zi pentru vârstnici, dar voi rămâne acasă cât pot de mult. Apartamentul rămâne al meu cât trăiesc. Vlad a promis că va veni mai des să mă vadă și că va încerca să fie mai răbdător.

Dar rana trădării rămâne adâncă în sufletul meu. Oare dragostea dintre părinți și copii poate supraviețui când interesul material intervine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?