Străină în propria casă: Povestea unei nurori din București

— Irina, nu ai pus destulă sare în ciorbă! Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, răsună din bucătărie, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Vlad, soțul meu, stă la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

M-am mutat în casa lor acum șase luni, imediat după nuntă. Nu am avut de ales. Salariile noastre nu ne-ar fi ajuns nici pentru o garsonieră la periferie, iar părinții lui Vlad au insistat că „așa se face la noi în familie”. Am intrat în apartamentul lor de patru camere din Drumul Taberei cu speranța că vom fi o familie mare și unită. Dar încă din prima zi am simțit că nu aparțin cu adevărat.

— Irina, ai grijă să nu lași firimituri pe masă! — mă corectează iar doamna Mariana, de parcă aș fi o fetiță neîndemânatică. Mă simt mică, invizibilă, ca un musafir care a stat prea mult.

Seara, când Vlad vine târziu de la muncă, încerc să-i spun cât de greu îmi este. Dar el oftează și ridică din umeri:

— Hai, Irina, nu mai face atâta caz. Mama e mai dificilă, dar se obișnuiește ea cu tine. Și tu cu ea.

Dar eu nu mă obișnuiesc. Mă sufoc printre regulile nescrise ale casei: să nu folosesc prosopul „bun”, să nu mut cănile din dulap, să nu deschid geamul prea larg „că trage curentul”. Mă trezesc dimineața cu noduri în stomac și adorm târziu, ascultând pașii grei ai socrului pe hol.

Într-o zi, după ce am venit de la serviciu — lucrez ca educatoare la o grădiniță din cartier — găsesc ușa camerei noastre larg deschisă. Doamna Mariana răscolea prin dulapul meu.

— Caut cearșaful ăla alb. L-ai văzut? — mă întreabă fără să clipească.

Simt cum mi se urcă sângele la cap.

— Aș prefera să mă întrebați înainte să intrați în camera noastră…

Se uită la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare obrăznicie.

— Fata mea, aici e casa mea! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

M-am retras în cameră tremurând. Vlad a venit acasă și i-am povestit totul printre lacrimi. S-a enervat:

— Ce vrei să fac? Să mă cert cu mama pentru tine?

Atunci am simțit pentru prima dată că sunt singură. Că Vlad nu e de partea mea. Că nu am niciun aliat.

Au urmat săptămâni de tăceri apăsătoare și priviri reci la masă. Doamna Mariana îmi critica orice gest: cum spăl rufele, cum gătesc, cum vorbesc la telefon cu mama mea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad — „Nu mai suport! Parcă nici nu mai suntem căsătoriți!” — am ieșit pe balcon și am plâns până târziu. M-am întrebat dacă așa va arăta toată viața mea: o luptă continuă pentru un strop de respect și liniște.

Mama mă suna des:

— Irina, vino acasă dacă nu mai poți! Nu te sacrifica pentru nimeni!

Dar nu voiam să renunț atât de ușor. Nu voiam să fiu „fata care a fugit de la soacră”. Voiam să-mi găsesc locul meu.

Am început să ies mai des cu prietenele mele din liceu. Seara, când ajungeam acasă târziu, doamna Mariana mă privea acuzator:

— Nu ți-e rușine să umbli pe străzi noaptea? Ce-o să zică lumea?

Într-o zi, la grădiniță, o fetiță mi-a adus o floare și mi-a spus: „Doamna Irina, sunteți cea mai bună!” Am simțit cum mi se încălzește sufletul. Poate că nu sunt bună pentru familia lui Vlad, dar undeva, cineva mă apreciază.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam. Seara, după ce toți adormeau, mă strecuram în bucătărie și scriam pagini întregi despre furia și neputința mea. Scrisul m-a ajutat să nu mă pierd de tot.

Într-o duminică dimineață, când Vlad era plecat la fotbal cu prietenii lui, am avut o discuție decisivă cu doamna Mariana.

— Irina, tu nu ești ca noi! Nu știi să ții o casă! — mi-a spus ea răspicat.

Am simțit că explodez:

— Poate că nu sunt ca dumneavoastră! Dar asta nu înseamnă că nu merit respect! Sunt soția fiului dumneavoastră, nu servitoarea casei!

A rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o nesigură.

După acea zi, ceva s-a schimbat. Nu m-a mai criticat la fel de des. Vlad a început să mă asculte mai mult. Am pus limite — am încuiat ușa camerei noastre când eram plecați; am cerut să avem propriile chei; am început să gătesc doar pentru mine și Vlad.

Nu a fost ușor. Încă mă simt uneori străină în propria casă. Dar am învățat că trebuie să-mi apăr demnitatea chiar dacă asta înseamnă conflicte sau lacrimi.

Multe femei trec prin ce am trecut eu — dar câte au curajul să spună „ajunge”? Câte dintre noi reușim să ne găsim vocea într-o casă care nu e a noastră?

Poate că nu voi fi niciodată pe deplin acceptată aici. Dar acum știu cine sunt și ce merit.

Oare câte dintre noi trăim ca niște străine în propria viață? Și cât timp mai putem suporta până ne regăsim curajul de a spune adevărul?