Sâmbăta în care am strigat pentru prima dată: Povestea unei femei care a uitat să trăiască pentru ea

— Iar au venit, Ilinca! Fugi, pune cafeaua pe foc! — vocea soțului meu, Radu, răsună din hol, în timp ce eu încerc să-mi trag halatul peste pijama. Mă uit la ceas: 8:15. Sâmbătă dimineața. Îmi simt inima bătându-mi în piept ca o pasăre prinsă în colivie. Nu apuc să răspund, că ușa se deschide larg și soacra mea, doamna Viorica, intră cu pași hotărâți, urmată de socrul meu, domnul Gheorghe.

— Bună dimineața, Ilinca! Ce faci, draga mea? Nu te-ai trezit încă? — mă întreabă ea cu un zâmbet larg, dar ochii îi fug repede spre masa din bucătărie, unde farfuriile de aseară încă nu sunt strânse.

— Bună dimineața… Da, mă pregăteam să fac cafeaua — bâigui eu, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Radu deja s-a așezat la masă cu tatăl lui și discută despre meciul de aseară. Eu mă mișc mecanic prin bucătărie, încercând să par calmă, dar în mintea mea e haos: „De ce nu pot avea și eu o zi doar pentru mine? De ce trebuie să fiu mereu pregătită pentru vizitele lor?”

Când pun cafeaua pe masă, Viorica oftează teatral:

— Of, Ilinca, ți-am spus de atâtea ori să nu lași vasele nespălate peste noapte. Nu e frumos! Ce-ar zice lumea dacă ar vedea?

Mă mușc de buze și nu spun nimic. Radu nici nu se uită la mine. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îmi amintesc cum mama îmi spunea mereu: „Fii o soție bună, Ilinca! Fii respectuoasă cu familia lui!” Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată ce vreau eu.

După ce pleacă socrii, casa rămâne tăcută. Radu se duce la calculatorul lui și începe să joace FIFA. Eu strâng masa, spăl vasele și mă uit pe geam la copiii care se joacă în fața blocului. Mă simt ca o fantomă în propria viață.

Seara, când încerc să-i spun lui Radu că m-a deranjat vizita neanunțată a părinților lui, el oftează:

— Ilinca, nu mai face atâta caz! Sunt părinții mei. Ce vrei să fac? Să le interzic să vină?

— Nu… Dar mi-aș dori măcar să știm dinainte. Să pot și eu să mă pregătesc… Să nu mă simt mereu luată prin surprindere.

— Exagerezi. Toate femeile fac asta. Uite la mama… Ea n-a zis niciodată nimic.

Mă simt micșorată cu fiecare cuvânt al lui. Mă întreb dacă chiar exagerez sau dacă pur și simplu nu mai știu cine sunt.

A doua zi merg la mama mea, doamna Mariana. O găsesc în bucătărie, făcând plăcinte cu brânză.

— Mamă, tu ai simțit vreodată că nu mai ești tu? — o întreb timid.

Ea se oprește din frământat aluatul și mă privește lung:

— Of, Ilinca… De câte ori! Dar așa e viața de femeie. Trebuie să te adaptezi.

— Dar dacă nu mai pot? Dacă simt că mă sufoc?

Mama oftează și mă ia în brațe:

— Trebuie să fii tare. Pentru tine și pentru familia ta.

Dar eu nu vreau doar să fiu tare. Vreau să fiu văzută. Seara mă uit în oglindă și nu recunosc chipul palid și obosit care mă privește înapoi.

Într-o altă sâmbătă dimineață, povestea se repetă: soacra și socrul apar fără să anunțe. De data asta găsesc masa goală și cafeaua nefiartă. Viorica ridică din sprâncene:

— Ilinca, ce s-a întâmplat? Nu te simți bine?

Simt cum ceva se rupe în mine. Mâinile îmi tremură.

— Nu… Nu mă simt bine — spun încet, dar hotărât. — Nu mai pot continua așa. Am nevoie de spațiu. Am nevoie să știu când veniți.

Radu sare ca ars:

— Ilinca! Ce-i cu tine?

— Cu mine? — izbucnesc eu pentru prima dată cu adevărat. — Cu mine e că m-am săturat să fiu invizibilă! Să trăiesc după regulile altora! Sâmbetele mele nu mai există! Eu unde sunt în toată povestea asta?

Viorica tace șocată. Gheorghe își drege glasul:

— Poate are dreptate fata… Poate ar trebui să sunăm înainte.

Radu se uită la mine ca la o străină. Eu tremur toată, dar simt pentru prima dată că respir cu adevărat.

În zilele următoare e tăcere între noi. Radu e distant, iar socrii nu mai vin neanunțați. Mama îmi trimite mesaje scurte: „Ești bine?”

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Dar știu că pentru prima dată am spus ce simt. Și poate că drumul spre mine abia acum începe.

Oare câte femei trăiesc așa? Oare câte dintre noi au curajul să spună „Ajunge!”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?