„Nu sunt menajera ta!” — Cum am pierdut și regăsit cine sunt după douăzeci de ani de căsnicie

„Nu sunt menajera ta!” — cuvintele mi-au scăpat printre dinți, tremurând, în timp ce Sorin trântea ușa bucătăriei. Ploua cu găleata afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. În casă mirosea a ciorbă de perișoare și a oboseală veche. Sorin se întorsese de la serviciu, ud leoarcă și nervos, iar copiii — Andreea și Vlad — se certau pe telecomandă în sufragerie. M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și am simțit cum mă sufoc.

— Viorica, iar n-ai făcut nimic azi? a întrebat el, fără să mă privească. Doar să stai acasă e așa greu?

Mi-am mușcat buza. În mintea mea, am început să număr: trezit la 6:30, făcut pachet pentru copii, dus gunoiul, cumpărături, gătit, spălat două mașini de rufe, ajutat la teme, plătit facturi online, sunat la mama care e bolnavă… Dar n-am spus nimic. De douăzeci de ani nu mai spun nimic. Doar tac și fac.

Când m-am măritat cu Sorin, eram plină de vise. Aveam 24 de ani și credeam că dragostea poate totul. El era șarmant, avea glume bune și promisiuni mari. Ne-am mutat într-un apartament mic din Drumul Taberei și am început să construim „viitorul nostru”. Apoi au venit copiii, ratele la bancă și grijile. Eu am renunțat la job când s-a născut Andreea — „e mai bine pentru copii”, mi-a spus Sorin. „Oricum salariul tău nu contează.”

Anii au trecut ca un tren care nu oprește niciodată. M-am trezit într-o zi că nu mai știu cine sunt. Nu mai citeam cărți, nu mai mergeam la teatru, nu mai ieșeam cu prietenele. Prietenele mele s-au risipit ca frunzele toamna — una s-a mutat în Italia, alta s-a pierdut în propriile probleme. Eu am rămas aici, între patru pereți, cu lista mea nesfârșită de treburi casnice.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi o fotografie cu mine din facultate. Zâmbeam larg, aveam părul lung și ochii plini de lumină. Am început să plâng fără să știu de ce. M-am uitat în oglindă: cine era femeia aceea cu riduri adânci și privirea obosită?

Sorin a început să vină tot mai târziu acasă. Spunea că are mult de lucru la birou. Într-o seară, am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine…” Nu era pentru mine. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

— Sorin, cu cine vorbești? am întrebat încet.

A ridicat din umeri.

— E doar o colegă. Nu face din țânțar armăsar.

Am vrut să țip, să arunc cu ceva în el, dar n-am făcut-o. Am mers la bucătărie și am spălat vasele până mi-au sângerat mâinile.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la viața mea ca la un film prost pe care nu-l pot opri. M-am întrebat: dacă aș dispărea mâine, ar observa cineva? Sau ar fi doar puțin mai mult praf pe mobilă?

A doua zi dimineață, Andreea m-a găsit plângând în baie.

— Mama, ce-ai pățit?

Am vrut să-i spun totul, dar am zâmbit forțat:

— Nimic, iubita mea. Doar sunt obosită.

Dar nu mai puteam să tac. În ziua aceea am ieșit din casă fără să spun nimănui unde mă duc. Am mers pe jos până la parcul unde mergeam când eram tânără. M-am așezat pe o bancă udă și am privit copacii goi.

O bătrână s-a așezat lângă mine.

— Ești bine, draga mea?

Am dat din cap că da, dar lacrimile curgeau fără oprire.

— Știi… și eu am stat ani întregi lângă un bărbat care mă făcea să mă simt invizibilă. Până într-o zi când am zis: gata! Și-am plecat.

Am privit-o uimită.

— Și n-a fost greu?

— Ba da. Dar a fost mai greu să nu fiu eu însămi.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam — furie, tristețe, dorințe uitate. Am început să citesc din nou. Seara, după ce toți adormeau, ascultam muzică veche și visam la altceva.

Într-o zi i-am spus lui Sorin:

— Vreau să mă angajez din nou.

A râs:

— La vârsta ta? Cine te mai ia?

M-am simțit mică-mică, dar n-am renunțat. Am trimis CV-uri peste tot. După luni de încercări și refuzuri, o librărie mică din cartier m-a chemat la interviu. Când am primit jobul, am plâns de fericire ca un copil.

Sorin a fost furios:

— Cine o să facă treburile acasă?

— Toți! am răspuns eu pentru prima dată cu voce tare.

Copiii au fost surprinși la început, dar apoi au început să mă ajute. Am început să râdem împreună la cină, să povestim despre ziua noastră. Eu m-am simțit vie din nou.

Sorin s-a schimbat? Nu prea. Dar eu m-am schimbat. Nu mai accept să fiu invizibilă. Nu mai vreau să fiu doar menajera casei mele.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie care a trecut prin foc și a ieșit întreagă pe partea cealaltă. Încă doare uneori — dar știu că merit mai mult decât firimiturile de atenție sau dragoste.

Oare câte dintre noi trăim viețile altora și uităm cine suntem cu adevărat? Câte femei se recunosc în povestea mea? Poate e timpul să ne întrebăm: cine suntem noi când nu ne vede nimeni?