Când soacra devine îngrijitoare: Cinci ani care mi-au schimbat viața

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de plâns, și simțeam cum mi se strânge inima. Era nora mea, dar în acea clipă părea o copilă pierdută. — Te rog, ajută-mă… Mama nu se mai poate ridica din pat, iar eu trebuie să merg la serviciu. Nu am pe nimeni altcineva.

Am simțit cum o greutate uriașă mi se așază pe umeri. Aveam 62 de ani și abia mă obișnuisem cu liniștea casei după ce copiii plecaseră fiecare pe drumul lui. Soțul meu, Gheorghe, murise cu trei ani în urmă, iar singurătatea mă apăsa, dar nu mă așteptam la o asemenea răsturnare. Să am grijă de mama Ioanei, doamna Elena, o femeie pe care o cunoșteam doar din politețuri la mesele de sărbători? Parcă nu eram pregătită.

— Bine, Ioana, o să încerc… — am spus încet, fără să-mi dau seama că viața mea urma să se schimbe pentru totdeauna.

A doua zi, am intrat în apartamentul Elenei cu inima strânsă. Mirosea a medicamente și a ceaiuri bătrânești. Elena stătea întinsă pe pat, slabă și palidă, cu ochii pierduți în tavan. — Bună dimineața, doamnă Elena… — am încercat să zâmbesc. Ea a întors capul spre mine și a oftat adânc.

— Nu trebuia să vii… Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni.

— Nu sunteți o povară. Suntem familie acum.

Așa a început totul. Zilele curgeau una după alta, monotone și grele. Diminețile începeau cu schimbatul lenjeriei, pregătitul micului dejun și administrarea medicamentelor. Elena era când tăcută și resemnată, când irascibilă și neîncrezătoare. Uneori mă privea cu suspiciune, alteori plângea fără motiv. Eu încercam să fiu răbdătoare, dar nu era ușor.

După câteva luni, oboseala a început să mă macine. Prietenele mă întrebau de ce nu ies la plimbare sau la biserică. — Nu pot, trebuie să stau cu Elena — le răspundeam mereu. Simțeam că viața mea se reduce la patru pereți și la nevoile unei femei care nu mă accepta cu adevărat.

Într-o seară, când Ioana a venit să-și vadă mama, am izbucnit:

— Ioana, nu mai pot! Nu mai sunt eu! Nu mai știu cine sunt! Toată ziua mă cert cu mama ta pentru orice lucru mărunt!

Ioana s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Maria, știu că e greu… Dar nu am altă soluție. Dacă nu ai fi tu, ar trebui să o duc la azil… Și nu pot face asta!

M-am simțit prinsă într-o capcană. Cum să refuz? Cum să abandonez o femeie bolnavă? Dar cine avea grijă de mine?

Au trecut cinci ani de atunci. Cinci ani în care am învățat ce înseamnă răbdarea adevărată. Cinci ani în care am văzut cum boala poate schimba un om până la nerecunoaștere. Cinci ani în care am simțit că familia se destramă sub presiunea neputinței și a frustrării.

Relația mea cu Ioana s-a răcit. Ea venea tot mai rar, mereu grăbită sau obosită. Uneori aveam impresia că mă evită intenționat. Nepoata mea, Ana, mă suna doar din când în când: — Bunica Maria, ești bine? — Da, draga mea… sunt bine — mințeam mereu.

Într-o zi, Elena a avut un atac și a fost dusă la spital. Am stat lângă ea zile întregi, privind-o cum se stinge încet. În ultimele clipe mi-a strâns mâna și mi-a șoptit:

— Îți mulțumesc… pentru tot.

Am plâns ca un copil. Pentru prima dată am simțit că sacrificiul meu nu a fost în zadar.

După înmormântare, casa a devenit din nou goală și tăcută. Ioana a venit într-o zi cu un buchet de flori:

— Maria… nu știu cum să-ți mulțumesc. Știu că ți-am cerut prea mult…

Am privit-o lung și am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil. Poate că niciodată nu vom mai fi ca înainte.

Acum stau singură la fereastră și mă întreb: oare merită să te sacrifici pentru familie dacă nimeni nu vede cu adevărat durerea ta? Oare dragostea se măsoară în fapte sau în recunoștință? Voi ce ați fi făcut în locul meu?