A noastră casă, dar nu a noastră: Povestea unei familii, a unui cămin și a unei trădări

— Nu pot să cred, Sorina! Cum să-i dea cheile lui Radu? Casa asta e și a noastră!
Vocea lui Vlad, soțul meu, răsună spart în bucătăria mică, unde abia mai încape lumina de la geam. Mâinile îi tremură pe cana de ceai, iar eu simt cum mi se strânge inima. Mă uit la el, dar nu găsesc cuvinte. Parcă tot aerul din cameră s-a transformat în sticlă spartă.

Azi-dimineață, când am venit de la serviciu, am găsit-o pe mama lui Vlad în hol, cu paltonul pe ea și o privire rece, de gheață. Radu, fratele mai mic al lui Vlad, stătea lângă ea cu un zâmbet larg, aproape sfidător. Am știut dinainte să spună ceva că se întâmplase ceva rău.

— Sorina, să nu te superi, dar am decis să-i dau lui Radu cheile casei. Are nevoie să stea aici o perioadă, până își găsește ceva al lui.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Casa asta nu era doar patru pereți și un acoperiș. Era locul unde am pus fiecare leu economisit, unde am zugrăvit împreună pereții, unde am plâns și am râs și am visat la viitorul nostru. Era casa noastră, chiar dacă pe acte era trecut numele soacrei mele.

— Dar noi? Noi unde să mergem? — am întrebat încet, aproape șoptit.

— Voi puteți rămâne, dar Radu are nevoie de intimitate. Poate vă mutați la etajul mic, până se descurcă el.

Vlad a izbucnit atunci:

— Mamă, nu e corect! Noi am investit totul aici! Tu nici măcar nu ai venit să vezi cât am muncit!

Soacra mea a ridicat din umeri:

— E casa mea, Vlad. Fac ce vreau cu ea.

Apoi i-a întins cheile lui Radu și a plecat fără să se uite înapoi.

De atunci, tăcerea s-a așternut între noi ca o pătură grea și rece. Vlad s-a închis în el, iar eu mă simt ca o musafiră în propria viață. Radu vine și pleacă după bunul plac, aduce prieteni gălăgioși și lasă urme de noroi pe covorul pe care l-am ales cu atâta grijă. Când îi spun ceva, râde:

— Hai, Sorina, nu te mai stresa! E doar o casă!

Dar pentru mine nu e „doar o casă”. E tot ce avem.

În fiecare seară mă uit la Vlad cum se uită pierdut pe fereastră. Îl aud cum oftează adânc și știu că îl doare mai mult decât arată. Îl doare trădarea mamei lui, îl doare neputința de a-și apăra familia.

Într-o seară, după ce Radu a făcut iar petrecere și a spart un pahar din setul primit la nuntă de la părinții mei, m-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. Vlad m-a luat în brațe:

— Sorina, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa.

— Și ce facem? Unde să mergem? Avem ratele astea, avem serviciile aici… Tot ce avem e aici!

— Poate ar trebui să vorbim cu mama. Să-i spunem că nu mai acceptăm. Să cerem partea noastră.

— Știi bine că nu o să ne dea nimic. Pentru ea contează doar Radu.

A doua zi dimineață m-am dus la soacra mea. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Sorina? Ce cauți aici?

— Vreau să vorbim despre casă.

A oftat și m-a poftit în sufragerie.

— Știu că nu-ți convine situația, dar trebuie să-l ajuți pe Radu. E fratele lui Vlad.

— Dar noi? Noi nu contăm? Noi am muncit aici ani de zile! Am pus bani, timp, suflet! Nu merităm măcar respect?

S-a uitat la mine cu ochii goi:

— Viața nu e dreaptă, Sorina. Fiecare trebuie să-și poarte crucea.

Am ieșit de acolo cu lacrimi în ochi și cu sufletul sfâșiat.

În zilele următoare certurile dintre mine și Vlad au devenit tot mai dese. El voia să plecăm cu chirie undeva, eu refuzam să las totul baltă după atâta muncă. Până într-o seară când l-am găsit pe Vlad făcând bagaje.

— Nu mai pot! Ori plecăm noi, ori mă pierzi pe mine!

Atunci am simțit că pierd tot: casa, familia, liniștea.

Am acceptat să plecăm într-un apartament mic cu chirie la marginea orașului. Am lăsat în urmă ani de muncă și vise spulberate. Soacra mea n-a dat niciun semn că i-ar păsa; Radu s-a instalat confortabil în casa noastră ca într-un hotel.

Au trecut luni de zile până când am reușit să dorm fără să plâng noaptea. Vlad s-a schimbat — e mai tăcut, mai rece. Între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Uneori mă întreb dacă familia merită orice sacrificiu sau dacă ar trebui să ne apărăm dreptatea cu orice preț. Oare câți dintre voi ați fi avut curajul să vă împotriviți nedreptății chiar dacă asta ar fi însemnat să vă pierdeți familia?