Ani de sacrificiu în străinătate: Am muncit pentru copiii mei, iar acum mă simt străină în propria familie

— Mamă, nu poți să stai la noi. E prea mic apartamentul și copiii au nevoie de spațiu. Poate la Sorina, ea are două camere libere.

Vocea lui Vlad răsună rece, ca un verdict. Mă uit la el, fiul meu cel mare, și nu-l recunosc. Îmi amintesc de băiețelul care plângea după mine când am plecat prima dată la muncă în Italia. Acum, după douăzeci de ani de sacrificii, stau în pragul casei lui, cu două valize și o inimă frântă.

Am plecat din satul nostru din Botoșani când Vlad avea zece ani și Sorina opt. Soțul meu, Doru, murise într-un accident stupid la combinat. Am rămas singură, cu doi copii și o casă dărăpănată. Nu aveam de ales. Am lăsat copiii în grija mamei mele și am plecat la Roma, unde o vecină îmi găsise de lucru ca menajeră. Am spălat podele, am îngrijit bătrâni, am dormit pe saltele vechi în camere reci. Fiecare euro l-am trimis acasă: pentru hainele lor, pentru școala lor, pentru ca într-o zi să aibă fiecare un apartament.

Anii au trecut ca o ceață groasă. Îi vedeam pe copii doar în poze sau la telefon, de Crăciun și Paște. Îmi promiteam că într-o zi mă voi întoarce și vom fi din nou împreună. Când am reușit să cumpăr primul apartament pentru Vlad, am plâns de fericire. Apoi, după încă cinci ani de muncă, am cumpărat și pentru Sorina. Mă simțeam în sfârșit mamă adevărată.

Acum stau pe holul blocului din Iași unde Vlad locuiește cu soția lui, Alina, și cei doi copii. Îmi țin valizele strâns lângă mine. Alina mă privește cu o privire obosită.

— Nu avem loc, mamă. Știi cum e cu serviciul și copiii… Poate găsești ceva chirie până te hotărăști ce faci.

Mă simt ca un musafir nepoftit în propria familie. Merg la Sorina, care locuiește singură într-un apartament frumos pe care eu l-am cumpărat. Mă primește cu un zâmbet forțat.

— Mamă, nu pot să te țin aici. Prietenul meu vine des și… nu vreau să ne încurcăm unul pe altul. Poate găsești ceva la țară, la bunica.

Bunica a murit acum trei ani. Casa e goală și dărăpănată. Mă simt ca o umbră care bântuie printre ruinele propriei vieți.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, stau pe banca din fața blocului și privesc luminile orașului. O femeie în vârstă se apropie de mine.

— Ce faci aici, mamă? Nu ți-e frig?

— Nu am unde să merg… Copiii mei nu mă vor.

Femeia oftează și se așază lângă mine.

— Și eu am fost plecată în Spania zece ani. Când m-am întors, fata mea era deja străină pentru mine. Așa e viața noastră…

Plâng în tăcere. Mă gândesc la toate zilele în care am spălat podele cu mâinile crăpate, la toate nopțile în care am adormit cu poza copiilor sub pernă. Pentru ce?

Încerc să vorbesc cu Vlad din nou.

— Mamă, nu vreau să ne certăm. Dar fiecare are viața lui acum. Tu ai ales să pleci…

— Am ales să vă fie vouă bine! Am ales să nu vă lipsească nimic!

— Poate că ne-ar fi lipsit mai puține lucruri, dar te-am fi avut pe tine…

Cuvintele lui mă dor mai tare decât orice rană fizică. Oare chiar am greșit atât de mult? Oare dragostea se măsoară doar în bani și case?

Într-o zi primesc un telefon de la o vecină din sat:

— Maria, casa ta e aproape prăbușită. Dacă vrei să te întorci, te ajutăm să o repari.

Merg acolo cu inima grea. Satul e pustiu, casele bătrânești stau să cadă. În curte mă așteaptă câteva femei cu sape și lopeți.

— Hai, mamă, că nu ești singură! Toți am trecut prin asta…

Începem să reparăm casa împreună. Mâinile mele sunt slabe, dar sufletul parcă se mai încălzește puțin printre oameni care mă înțeleg fără să judece.

Copiii mei mă sună rar. Uneori îmi trimit bani sau pachete cu haine vechi. Dar nu mai vin acasă.

Într-o seară stau pe prispă și privesc stelele.

„Oare ce înseamnă să fii mamă? Să dai totul fără să ceri nimic? Sau să fii acolo când copiii tăi au nevoie de tine? Dacă aș putea da timpul înapoi… aș face altfel?”

Poate că mulți dintre noi trăim cu această întrebare arzând în suflet: merită sacrificiul dacă la final rămâi singur? Voi ce credeți?