Când dragostea doare mai tare decât frigul de afară

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Vlad a răsunat ca un tunet în bucătăria înghețată, unde abia reușeam să încălzesc niște ceai pentru copii. Era trecut de miezul nopții, iar el abia intrase pe ușă, cu ochii roșii și obrajii arși de frig.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Copiii dormeau în camera lor, iar eu mă chinuiam să nu fac zgomot, să nu-i trezesc. Dar Vlad nu părea să-i pese. S-a prăbușit pe scaun și a început să-și scoată mănușile cu mișcări nervoase.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat încet, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Totul! Totul e greșit! Tu… tu nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit. Casa asta… copiii… parcă mă sufoc! — a izbucnit el, privindu-mă cu o ură pe care nu o mai văzusem niciodată.

Am simțit cum îmi îngheață sângele. M-am gândit la toate zilele în care am alergat între serviciu și grădiniță, la nopțile nedormite când fetița noastră avea febră, la mesele pe care le pregăteam cu ultimele economii. M-am gândit la mama lui Vlad, care mereu găsea ceva de criticat la mine: „Nu gătești ca lumea, Ana! Nu știi să-ți crești copiii!”

— Vlad, te rog… — am încercat să spun ceva, dar el m-a întrerupt brusc.

— Nu mai are rost! Plec. Mâine dimineață vin să-mi iau lucrurile. — Și-a tras geaca pe el și a ieșit trântind ușa.

Am rămas singură în bucătărie, cu ceaiul răcit și cu inima zdrobită. Am plâns în tăcere, ca să nu-i trezesc pe copii. M-am întrebat: unde am greșit? Ce nu am făcut bine? De ce nu am fost suficientă?

A doua zi dimineață, Vlad s-a ținut de cuvânt. A venit cu fratele lui, Sorin, și au început să-și strângă hainele și laptopul. Nu m-a privit nici măcar o dată în ochi. Sorin a încercat să spună ceva:

— Ana, știi că nu e vina ta… Vlad are problemele lui…

L-am privit fără să spun nimic. Ce rost avea? Orice aș fi spus ar fi sunat ca o scuză ieftină.

Au trecut zilele ca prin ceață. Copiii întrebau mereu: „Unde e tati?” Le spuneam că e plecat cu serviciul, dar ochii lor triști mă trădau. Mama mea venea zilnic să mă ajute, dar nu făcea decât să ofteze și să repete: „Ți-am zis eu că băiatul ăsta nu-i de tine…”

Într-o seară, când am adormit copiii, am găsit curajul să-i scriu un mesaj lui Vlad: „Te rog, vino să-i vezi pe copii. Au nevoie de tine.” Mi-a răspuns sec: „Nu pot acum.”

Am început să mă simt vinovată pentru tot: că nu am fost destul de frumoasă, destul de calmă, destul de bună. Prietena mea cea mai bună, Ioana, încerca să mă încurajeze:

— Ana, tu ai făcut tot ce ai putut! Vlad e slab. Nu tu ai greșit!

Dar vocea mamei lui Vlad răsuna mereu în mintea mea: „E vina ta! L-ai împins departe!”

Într-o zi, la două luni după ce Vlad plecase, l-am văzut pe stradă cu o altă femeie. Ținea de mână o blondă tânără și râdea. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am fugit acasă și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

În acea noapte am avut un vis ciudat: eram din nou copil, la țară, alergam desculță prin noroi și râdeam fără griji. M-am trezit cu dorința nebună de a-mi lua copiii și de a pleca undeva departe.

A doua zi am decis: nu voi mai fi victima nimănui! Am început să caut un al doilea job. Am găsit ceva la un magazin alimentar din cartier. Era greu — ziua la birou, seara la magazin — dar măcar aveam bani pentru copii.

Mama mă ajuta cu cei mici. Seara îi luam în brațe și le citeam povești. Încercam să le ofer dragostea pe care eu nu o mai simțeam pentru mine însămi.

Au trecut luni. Vlad venea rar să-i vadă pe copii și niciodată nu stătea mult. Într-o zi mi-a spus:

— Ana, vreau divorțul oficial. Vreau să fiu liber.

Am semnat actele fără să-l privesc. În acea zi am simțit că s-a rupt ceva definitiv în mine, dar totodată am simțit o ușurare ciudată.

Viața a mers mai departe. Copiii au crescut, eu am reușit să-mi cumpăr o mașină veche și să-i duc la munte în weekenduri. Am început să zâmbesc din nou.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe cei mici, m-am uitat în oglindă și mi-am spus:

„Poate că nu am fost perfectă. Poate că am greșit și eu. Dar oare cât trebuie să sacrificăm din noi pentru a fi iubiți? Și când e momentul să ne alegem pe noi?”