Când dragostea și familia devin prizonierii așteptărilor altora: Povestea casei de la marginea Bucureștiului

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc cu presiunea asta în fiecare zi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. El stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută în podea, evitând să mă privească.

— E mama, Ana… Nu pot să-i spun nu. Știi cât a muncit pentru casa aia, cât a suferit după tata…

Îmi venea să urlu. De luni de zile, viața noastră era dată peste cap de o singură decizie: dacă să cumpărăm sau nu casa doamnei Viorica, mama lui Radu, o casă veche, cu două camere și o curte plină de buruieni la marginea Bucureștiului. O casă care nu-mi plăcea, într-un cartier unde nu mă vedeam niciodată trăind. Dar pentru Radu era mai mult decât atât – era amintirea copilăriei lui, era promisiunea făcută tatălui său pe patul de moarte că va avea grijă de mama lui.

Totul a început într-o duminică, la masa de prânz. Doamna Viorica a pus farfuria cu sarmale pe masă și, cu vocea ei blândă dar fermă, a spus:

— Dragii mei, m-am gândit… E timpul să mă mut la sora mea în Ploiești. Casa asta e prea mare pentru mine. Dar nu vreau s-o vând străinilor. Voi sunteți familia mea. Voi trebuie să o luați.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu a tăcut. Eu am zâmbit forțat și am spus că ne vom gândi. Dar de atunci, fiecare discuție s-a transformat într-o ceartă mocnită sau într-o tăcere apăsătoare.

— Ana, e vorba de familie! mi-a spus Radu într-o seară, când am încercat să-i explic că nu ne permitem un credit atât de mare pentru o casă care nu ne place.

— Și noi? Noi nu suntem familie? Noi doi? Ce contează mai mult: promisiunile făcute în trecut sau viața noastră de acum?

Radu nu a răspuns. S-a ridicat și a ieșit pe balcon, lăsându-mă singură cu gândurile mele. În fiecare zi mă simțeam tot mai străină în propria mea casă. Mama mea mă suna și mă întreba dacă sunt bine, dar nu aveam curajul să-i spun adevărul: că mă simt captivă între dorințele altora și nevoile mele.

Într-o seară, după ce am primit încă un mesaj de la bancă despre ratele tot mai mari, am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Nu vreau casa aia! Nu vreau să trăiesc viața mamei tale! Vreau să avem casa noastră, visurile noastre!

El s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Dar dacă nu luăm casa, mama va fi dezamăgită… Și tata… Tata mi-a spus mereu să am grijă de ea.

— Și eu? Cine are grijă de mine? Cine are grijă de noi?

A urmat o tăcere lungă. În acea noapte am dormit separat pentru prima dată în șapte ani de căsnicie.

Zilele au trecut greu. Doamna Viorica mă suna aproape zilnic:

— Ana, dragă, ai vorbit cu Radu? Sora mea abia așteaptă să vin la ea… Dar nu pot pleca până nu știu că voi sunteți bine aici.

Îmi venea să țip: „Dar eu nu sunt bine aici!” Dar n-am avut curajul. Am mințit-o frumos că încă discutăm.

Într-o sâmbătă dimineață, am mers împreună la casa de la marginea orașului. Era frig și ploua mărunt. Curtea era plină de noroi, iar acoperișul avea găuri prin care picura apă. M-am uitat la Radu – avea ochii umezi.

— Aici am crescut… Aici am învățat să merg pe bicicletă cu tata…

Am simțit milă pentru el, dar și furie pentru mine. De ce trebuia să aleg între fericirea mea și liniștea lui?

Seara aceea a fost decisivă. Am stat la masa din bucătăria veche și am vorbit ore întregi.

— Ana, dacă nu vrei casa asta, spune-mi sincer. Nu vreau să te pierd pentru o promisiune făcută când eram copil.

— Radu, vreau doar să fim noi doi fericiți. Să avem curajul să trăim viața noastră, nu viața părinților noștri.

A doua zi i-am spus doamnei Viorica adevărul. A plâns. Ne-a acuzat că suntem nerecunoscători, că „azi nimeni nu mai știe ce e familia”. Am plecat cu inima frântă.

Au urmat luni grele. Relația cu mama lui Radu s-a răcit. El a început să vorbească mai mult cu mine, dar uneori îl surprind privind vechea casă pe Google Maps și știu că încă îl doare.

Dar acum suntem noi doi. Ne-am mutat într-un apartament mic în Drumul Taberei. Nu avem curte, dar avem liniște. Și uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare loialitatea față de sine e mai importantă decât loialitatea față de familie?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin asta: când dragostea și familia devin prizonierii așteptărilor altora. Ce ați fi făcut voi în locul meu? Unde trageți linia între datorie și fericire?