„Trebuie să mă mut pentru că sunt însărcinată”: Cererea urgentă a surorii mele

Când eu și Veronica am împlinit optsprezece ani, eram dornice să ne începem viețile independente. Întotdeauna am împărtășit totul – de la camera noastră de copii, la haine și secrete. Dar pe măsură ce am crescut, drumurile noastre s-au despărțit, și nevoia de spațiu personal a devenit incontestabilă. După ce părinții noștri au decedat, am moștenit casa familiei într-o suburbie a Bucureștiului. Era o proprietate frumoasă și întinsă, dar păstra prea multe amintiri și era prea mare pentru ca fiecare dintre noi să o întrețină singură.

Am luat decizia dificilă de a o vinde. Procesul a fost surprinzător de rapid; piața imobiliară era în plin avânt, și casa noastră se afla într-un cartier dorit. Cu banii obținuți, fiecare dintre noi și-a cumpărat proprietăți mai mici, mai ușor de gestionat – eu am cumpărat un apartament confortabil în centrul orașului, iar Veronica a optat pentru o casă într-un oraș liniștit la periferia orașului.

Pentru o vreme, totul părea perfect. Ne acomodam amândouă în noile noastre vieți, ne decoram noile locuințe și ne bucuram de independența noastră. Totuși, la aproximativ un an după ce ne-am mutat, Veronica m-a sunat într-o seară, vocea ei tremurând.

„Gabriela, trebuie să vorbim despre ceva important,” a spus ea ezitant.

„Ce s-a întâmplat, Vero? Suni supărată,” am răspuns, simțind cum mi se formează un nod în stomac.

„Sunt… sunt însărcinată,” a mărturisit ea.

„Asta e o veste minunată! De ce pari atât de nefericită?” am întrebat, încercând să păstrez entuziasmul în voce.

„E complicat. Eu și Ion… nu ne merge bine. Și acest loc, e prea mic pentru un bebeluș. Mă gândeam… poate aș putea să mă mut la tine pentru o vreme? Doar până îmi dau seama ce să fac,” a sugerat ea.

Am făcut o pauză, simțind un amestec de emoții. Îmi iubeam sora, dar gândul de a locui din nou împreună, în astfel de circumstanțe stresante, mă umplea de groază.

„Veronica, nu știu dacă asta e cea mai bună idee,” am început, alegându-mi cu grijă cuvintele. „Știi cât de mic este apartamentul meu. Și cu situația ta cu Ion, ar fi poate mai bine să rămâi în spațiul tău, unde poți avea ceva liniște.”

A fost liniște la celălalt capăt al liniei. Parcă puteam auzi inima Veronicăi frângându-se.

„Înțeleg,” a spus ea în cele din urmă, vocea ei rece. „Credeam că ai vrea să ajuți, dar se pare că m-am înșelat.”

„Vero, nu e așa,” am protestat, dar ea deja închisese telefonul.

Săptămânile au trecut, iar Veronica a încetat să îmi mai răspundă la apeluri și mesaje. Am aflat de la prieteni comuni că se lupta să își facă rost de bani și că relația ei cu Ion se încheiase. Mă simțeam vinovată, întrebându-mă dacă nu ar fi trebuit să o las să se mute la mine, în ciuda rezervelor mele.

Într-o seară ploioasă, am decis să o vizitez, sperând să îmi repar relația cu ea. Când am ajuns la casa ei, am fost întâmpinată de un semn de ‘De Vânzare’ în curtea din față. Un vecin mi-a spus că Veronica se mutase cu câteva zile în urmă, fără să lase o adresă de redirecționare.

Am stat acolo, sub ploaia măruntă, realizând cum decizia noastră de a trăi separat a declanșat o serie de evenimente care ne-au îndepărtat mai mult ca niciodată. Pierdusem nu doar o colegă de cameră, ci pe sora mea, poate pentru totdeauna.

Pe măsură ce mă întorceam la mașina mea, nu puteam să nu mă întreb dacă lucrurile ar fi fost diferite dacă am fi decis să rămânem împreună, așa cum făceam când eram copii. Dar unele alegeri, odată făcute, nu pot fi schimbate.