Când boala fiicei mele a scos la iveală secretul familiei: Povestea unui tată român care a învățat să iubească din nou

— Tati, mă doare tare… nu mai pot să respir! Glasul Ilincăi mi-a sfâșiat inima în acea noapte de martie. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu putere în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Dristor. Camelia, soția mea, nu era acasă. Îmi spusese că merge la farmacie, dar trecuseră deja două ore. Am luat-o pe Ilinca în brațe, tremurând de frică, și am fugit cu ea la spital.

La camera de gardă, medicii s-au mișcat repede. O asistentă blondă, cu ochi obosiți, mi-a spus pe un ton grav: — Domnule Radu, trebuie să vă pregătiți pentru ce e mai rău. Fetița are insuficiență renală acută. Nu știu dacă va rezista noaptea.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am încercat să o sun pe Camelia, dar telefonul ei era închis. Am sunat-o pe sora mea, Mirela, care a venit imediat la spital. În timp ce stăteam pe holul rece, cu mâinile strânse pe genunchi și ochii înroșiți de lacrimi, Mirela m-a întrebat încet:

— Radu, tu chiar știi totul despre Ilinca?

— Ce vrei să spui? am răspuns iritat.

— Nimic… doar că… Camelia mi s-a părut mereu prea secretomană.

Nu am avut timp să mă gândesc la asta. În acea noapte am semnat consimțământul pentru dializă și am stat lângă patul Ilincăi, rugându-mă să supraviețuiască. Dimineața, când medicii au venit cu vești mai bune, am simțit pentru prima dată o fărâmă de speranță. Dar Camelia tot nu apăruse.

Au trecut două zile. Poliția a fost anunțată despre dispariția ei. În timp ce încercam să țin totul sub control pentru Ilinca, am început să descopăr lucruri ciudate: acte lipsă din sertar, bani retrași din contul comun, mesaje șterse din telefonul Cameliei. Într-o seară, am găsit o scrisoare ascunsă într-o carte de poezii de Nichita Stănescu:

„Radu,

Nu pot să-ți spun totul acum. Am făcut greșeli pe care nu le pot repara. Ilinca are nevoie de tine mai mult decât oricând. Nu sunt mama pe care o crezi tu. Iartă-mă.”

Am simțit cum mă sufoc. Ce voia să spună? Am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu mama Cameliei, cu vecinii, cu prietenele ei. Nimeni nu știa nimic sau nu voia să spună. Într-un final, am găsit o fotografie veche cu Camelia și un bărbat necunoscut, ținând în brațe un bebeluș.

Am mers la notar și am cerut certificatul de naștere al Ilincăi. Atunci am aflat: nu eram trecut ca tată biologic. Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața mea fusese o minciună? M-am uitat la Ilinca, care dormea liniștită după dializă și m-am întrebat dacă mai pot fi tatăl ei.

În zilele următoare, am fost nevoit să-i spun adevărul surorii mele și părinților mei. Tata a izbucnit:

— Cum ai putut fi atât de naiv? Femeia asta te-a mințit ani de zile!

— Nu contează! am strigat eu. Ilinca e fiica mea! Eu am crescut-o! Eu am stat nopți întregi cu ea când avea febră! Eu i-am citit povești!

Mirela m-a îmbrățișat și mi-a șoptit:

— Radu, sângele nu face o familie. Dragostea ta pentru Ilinca e reală.

Dar nu toți au fost de acord. Mama mea a refuzat să mai vină la spital. Prietenii m-au privit cu milă sau cu suspiciune. Unii au început să bârfească: „A crescut copilul altuia!”

Ilinca a întrebat într-o zi:

— Tati, unde e mami? De ce nu vine?

Am simțit că mă sfâșie durerea. Nu puteam să-i spun adevărul. I-am spus doar:

— Mami are nevoie de timp ca să se facă bine. Dar eu sunt aici și nu plec nicăieri.

Au urmat luni grele: tratamente costisitoare, vizite la psiholog pentru Ilinca, procese pentru custodie și încercări disperate de a găsi-o pe Camelia. Într-o zi, avocatul mi-a spus:

— Radu, ai dreptul legal să ceri custodia exclusivă dacă dovedești că ai fost tatăl ei social.

Am adunat toate dovezile: poze din vacanțe, scrisori de la educatoare, mărturii ale vecinilor. În fața judecătorului am spus cu voce tremurată:

— Nu contează cine i-a dat viață Ilincăi. Contează cine i-a fost alături când avea nevoie.

Am câștigat procesul. Dar victoria a avut gust amar: Camelia nu a mai apărut niciodată. Ilinca a rămas cu mine și încet-încet am învățat să fim o familie doar noi doi.

Sunt zile când mă uit la ea și mă întreb dacă va vrea vreodată să-și cunoască tatăl biologic sau dacă mă va urî când va afla adevărul complet. Dar apoi vine la mine și mă strigă „tati”, iar eu știu că nu sângele ne leagă, ci dragostea și curajul de a rămâne.

Oare câți dintre noi avem curajul să rămânem atunci când adevărul doare? Ce înseamnă cu adevărat să fii părinte: sângele sau inima?