Sub umbra morii: Povestea Mariei și noaptea care a schimbat totul
— Nu mai plânge, Ilinca! am șoptit printre dinți, încercând să-mi stăpânesc tremurul mâinilor. Dincolo de ușa subțire a camerei noastre, vocea lui Radu răsuna ca un tunet: „Unde ești, Maria? Iar ai ascuns banii?!”
M-am lipit de perete, cu Ilinca strânsă la piept. Avea doar cinci ani, dar ochii ei mari și negri știau deja prea multe despre frică. În fiecare seară, când pașii lui Radu răsunau pe scări, inima mea bătea mai tare. Știam că orice gest greșit putea aprinde din nou furtuna.
Nu am fost mereu așa. Când l-am cunoscut pe Radu, era un băiat blând din satul vecin, cu mâini muncite și promisiuni de viitor. Ne-am căsătorit repede, la presiunea părinților, și ne-am mutat în casa bătrânească de lângă moară. La început, râdeam împreună, visam la o familie mare și la zile liniștite. Dar după ce fabrica unde lucra s-a închis și banii au început să lipsească, Radu s-a schimbat. A început să bea, să vină acasă târziu și să-și verse furia pe mine.
— Maria, deschide ușa! Dacă nu…
Am tresărit când a izbit cu pumnul în lemnul vechi. Ilinca s-a strâns și mai tare în brațele mele.
— Mami, mi-e frică…
— Șșș… Sunt aici, puiule. Nu te las.
În acea noapte de iarnă, vântul bătea cu putere peste moara din spatele casei. Zăpada se adunase în troiene, iar liniștea satului era spartă doar de urletele lui Radu. Am simțit că nu mai pot. Că dacă nu fac ceva acum, nu vom mai apuca primăvara.
Când ușa s-a deschis cu zgomot, am văzut pentru prima dată în ochii Ilincăi nu doar frică, ci și hotărâre. S-a desprins din brațele mele și a fugit pe hol, direct spre tatăl ei.
— Nu o mai bate pe mama! a strigat ea cu voce subțire.
Radu a rămas blocat o clipă. Poate că nu se aștepta ca tocmai copilul lui să-i stea în cale. Poate că pentru o secundă a văzut ce devenise.
— Du-te la tine în cameră! a urlat el, dar vocea îi era spartă.
Ilinca nu s-a mișcat. Eu am prins curaj din gestul ei și am ieșit din cameră.
— Ajunge! Nu mai pot trăi așa! Dacă nu te oprești acum, plecăm!
Radu s-a apropiat amenințător. Am simțit mirosul de alcool și furia mocnită. Dar pentru prima dată nu m-am dat înapoi.
— Plecați? Unde să plecați? Cine vă primește pe voi două?
Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am gândit la mama mea, la surorile mele care știau ce se întâmplă dar nu aveau curaj să intervină. La vecinii care auzeau țipetele dar se prefăceau că nu aud nimic.
— O să găsim noi unde! am spus cu voce tremurată.
Radu a ridicat mâna să mă lovească, dar Ilinca s-a pus între noi.
— Nu! Nu mai vreau să te văd așa!
Atunci s-a întâmplat ceva ciudat. Radu a lăsat mâna jos și s-a prăbușit pe scaun. A început să plângă. Pentru prima dată în toți acei ani l-am văzut slab.
— Nu știu ce-i cu mine… Nu vreau să fiu monstrul ăsta…
Am stat toți trei în liniște câteva minute. Ilinca m-a luat de mână și mi-a șoptit:
— Hai să plecăm acum…
Am luat câteva haine într-o sacoșă veche și am ieșit în noapte. Zăpada scârțâia sub pașii noștri mici. Am mers până la casa mătușii Ana, care ne-a primit fără întrebări. Am dormit îmbrățișate pe o saltea veche, iar dimineața am simțit pentru prima dată după ani întregi că pot respira.
Au urmat luni grele: vizite la poliție, declarații rușinoase, priviri piezișe din partea rudelor și vecinilor care nu înțelegeau de ce „mi-am stricat familia”. Dar Ilinca era mereu lângă mine. În fiecare zi mă întreba dacă sunt bine și îmi spunea că mă iubește.
Radu a încercat să ne caute de câteva ori, apoi a dispărut din viața noastră. Am aflat că s-a internat la dezalcoolizare și că încearcă să-și repare viața. Poate într-o zi va reuși să fie tatăl de care Ilinca are nevoie.
Acum locuim într-o garsonieră mică din oraș. Lucrez la un magazin alimentar și încerc să-i ofer Ilincăi o copilărie normală. Încă mă trezesc uneori speriată noaptea, dar știu că am făcut ce trebuia.
Mă uit la Ilinca cum desenează la masă și mă întreb: câte femei ca mine mai stau încă sub teroare? Câte copii își găsesc curajul să spună „nu”? Oare cât de mult trebuie să suferim până găsim puterea să ne salvăm?