Am leșinat în fața întregii familii, pentru că soțul meu m-a lăsat singură cu băiețelul nostru – Oare mai are rost să lupt pentru căsnicia noastră?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am șoptit printre dinți, încercând să-mi țin lacrimile în frâu, în timp ce îl legănam pe Darius, băiețelul nostru de nici doi ani, care plângea neîncetat. Era duminică, iar casa părinților mei era plină: mama, tata, sora mea, cumnatul, bunica – toți adunați la masa mare din sufragerie. Mirosea a sarmale și cozonac, dar eu nu simțeam decât un gol apăsător în stomac și o oboseală care mă trăgea la fund ca o piatră legată de glezne.

Vlad stătea la capătul mesei, cu telefonul în mână, râzând la o glumă spusă de cumnatul meu. De când s-a născut Darius, parcă nu-l mai recunosc: tot mai absent, tot mai iritat când îl rog să mă ajute. — Lasă-l puțin să plângă, nu-l răsfăța! mi-a spus el de atâtea ori. Dar cum să-l las? E copilul nostru!

— Ana, vino și tu la masă! a strigat mama din bucătărie. Am încercat să-i răspund, dar Darius tocmai se trezise dintr-un coșmar și urla cât îl ținea gura. M-am ridicat să-l liniștesc, dar simțeam cum mi se înmoaie genunchii. Vlad nici măcar nu s-a uitat spre noi.

— Vlad, te rog, ține-l tu două minute! am zis cu voce stinsă.

— Ana, lasă-mă puțin, vorbesc cu Mihai despre serviciu. Nu vezi că ești prea stresată? Ai nevoie să te relaxezi.

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Relaxare? Nu știam ce e aia de luni de zile. Noaptea mă trezeam din oră în oră să-l alăptez pe Darius, ziua alergam între biberoane, scutece și crize de plâns. Vlad venea târziu acasă și se plângea că e obosit. Dar eu? Cine mă întreba pe mine?

Am încercat să-mi ascund lacrimile și am ieșit pe hol cu Darius în brațe. Îl legănam mecanic, cu ochii în gol. Din sufragerie se auzeau râsete și clinchet de pahare. M-am simțit invizibilă.

— Ana, totul e bine? a venit sora mea după mine.

— Da… doar că sunt puțin obosită.

— Ai grijă de tine… dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi!

Am dat din cap și am zâmbit forțat. Nu voiam să par slabă. Dar adevărul era că eram la capătul puterilor.

Când am intrat din nou în sufragerie, mama tocmai aducea platoul cu friptură. — Hai, Ana, pune-l pe Darius la mine și stai jos! Am încercat să-i dau copilul, dar el s-a agățat de gâtul meu și a început să plângă și mai tare.

— Vlad! am strigat disperată. Te rog!

El s-a uitat la mine cu un aer iritat:
— Ana, nu face circ acum! Toată lumea vrea să se bucure de masă.

Atunci am simțit cum mi se face negru în fața ochilor. Am auzit un vuiet surd și apoi… nimic.

Când m-am trezit, eram întinsă pe canapea, cu mama care îmi punea comprese reci pe frunte și tata care îi făcea semne disperate lui Vlad:
— Băiete, nu vezi că Ana nu mai poate? Ce faci tu pentru ea?

Vlad stătea cu capul plecat. Darius era la sora mea în brațe și plângea încet.

— Ana… îmi pare rău… n-am știut că e atât de rău… a murmurat Vlad.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. Toată lumea mă privea cu milă sau mustrare. M-am simțit mică și rușinată – dar și furioasă.

— Vlad… eu nu mai pot singură! Nu vreau să fiu doar o umbră prin casă! Nu vreau ca Darius să crească văzându-și mama distrusă!

El a dat din cap încet:
— O să încerc… promit…

Dar promisiunile lui Vlad nu mai însemnau nimic pentru mine. De luni întregi tot promitea că va fi altfel – dar nimic nu se schimba. Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru noi.

În zilele următoare am stat mult pe gânduri. Mama venea zilnic să mă ajute cu Darius. Vlad era mai prezent fizic, dar tot absent sufletește. Îl vedeam cum se chinuie să pară implicat doar când erau alții de față.

Într-o seară i-am spus:
— Vlad, dacă nu vrei să fii parte din viața noastră cu adevărat… poate ar trebui să ne despărțim.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:
— Ana… nu știu dacă pot fi omul de care ai nevoie…

M-am simțit eliberată și sfâșiată în același timp. Am plâns toată noaptea. Dar dimineața m-am uitat la Darius și am știut că trebuie să lupt pentru mine – și pentru el.

Acum scriu aceste rânduri cu inima grea și mintea plină de întrebări: Oare merită să lupți pentru o familie când doar tu tragi? Sau e mai bine să-ți găsești curajul să pleci? Voi ce ați face în locul meu?