Între două lumi: Povestea unei bunici care nu-și poate vedea nepotul

— Nu mai veni la noi fără să anunți! a țipat Cătălin, cu vocea lui tăioasă, în timp ce Ana stătea cu ochii în pământ, strângându-și mâinile nervos. M-am oprit în prag, cu sacoșa de mere în mână, simțind cum mi se strânge inima. Era ziua de naștere a lui Vlad, nepotul meu, împlinea șase ani. Îmi promisesem că nu voi lipsi niciodată de la zilele lui importante. Dar acum, ușa mi se trântea în față.

Nu știu când s-a rupt totul între mine și Ana. Poate după ce a apărut Cătălin în viața ei. Poate după ce am spus prea des ce cred despre el, despre felul în care o privește sau cum îi controlează fiecare pas. Poate că am greșit că am încercat să o protejez prea mult. Dar ce mamă nu vrea să-și vadă copilul fericit?

În acea zi, am plecat pe jos spre casă, cu sacoșa grea și sufletul și mai greu. Pe drum, mi-am amintit de vremurile când Ana era mică și mă ținea de mână, când îmi spunea „mami, nu pleca niciodată”. Acum eram eu cea alungată.

Seara, am încercat să-i scriu un mesaj: „La mulți ani lui Vlad! Îi doresc tot binele din lume.” Nu mi-a răspuns. Nici măcar un „mulțumesc”. Am plâns până târziu, cu poza lui Vlad în brațe — poza pe care mi-o trimisese Ana acum doi ani, înainte ca totul să se schimbe.

În sat, lumea vorbește. „Maria, ce-ai făcut de nu te mai lasă să-ți vezi nepotul?” mă întreabă vecina Ileana când mă vede la poartă. Îmi mușc buzele și dau din umeri. Nici eu nu mai știu ce să spun. Oamenii cred că am făcut ceva rău. Dar eu doar am iubit prea mult.

Într-o duminică, după slujbă, m-am întâlnit cu preotul Mihai. M-a privit cu blândețe și mi-a zis: — Maria, iartă-i. Și pe ei, și pe tine. Poate așa se va deschide o ușă.

Dar cum să iert când dorul mă sfâșie? Cum să nu mă gândesc la Vlad, la ochii lui mari și la râsul lui? Cum să nu simt că mi s-a furat dreptul de a fi bunică?

Am încercat să vorbesc cu Ana. Am sunat-o într-o seară târzie. A răspuns după multe apeluri.
— Mamă, te rog… Nu mai insista. Cătălin nu vrea să vii. E mai bine așa.
— Pentru cine e mai bine? Pentru tine? Pentru Vlad? Sau pentru el?
A tăcut mult timp.
— Mamă… Nu vreau scandal. Vlad e bine. Are tot ce-i trebuie.
— Are dragostea mea? Are poveștile mele? Are mirosul de plăcintă caldă?
A oftat și a închis.

Mi-am dat seama atunci că Ana nu mai e fetița mea. E o femeie prinsă între două lumi: cea a copilăriei și cea a familiei pe care și-a făcut-o cu Cătălin. Și eu sunt prinsă între două lumi: cea a trecutului plin de iubire și prezentul plin de absență.

Au trecut luni întregi fără să primesc vești de la ei. În fiecare zi mă uitam la poarta casei mele, sperând că poate Vlad va veni într-o zi să mă caute. Îmi imaginam cum ar fi să-l văd alergând pe uliță, strigând „bunico!”. Dar nu venea nimeni.

Într-o zi, am primit o scrisoare anonimă în cutia poștală: „Maria, nu renunța! Nepoții au nevoie de bunici chiar dacă părinții uită asta.” Am plâns iar. Cineva mă înțelegea.

Am început să merg la școală, la serbările copiilor din sat. Mă uitam la alți bunici care-și țineau nepoții în brațe și simțeam o durere surdă în piept. Uneori mă gândeam să mă duc la Protecția Copilului sau la poliție, dar ce să spun? Că mi-e dor? Că vreau să fiu bunică?

Într-o seară, Ileana a venit la mine cu o veste:
— Maria, am auzit că Ana nu e bine… Cică Cătălin a ridicat mâna la ea.
M-am prăbușit pe scaun. Toate temerile mele se adevereau.
— Trebuie să fac ceva! am spus printre lacrimi.
— Ai grijă… S-ar putea să te respingă iar.

Am stat toată noaptea trează. Dimineața am pornit spre oraș, la blocul unde locuiau Ana și Cătălin. Am stat ore întregi pe bancă, sub geamul lor. La un moment dat, Ana a ieșit cu Vlad de mână. M-a văzut și s-a oprit.
— Mamă… Ce cauți aici?
— Am venit să văd dacă sunteți bine.
A privit în jur speriată.
— Te rog… Dacă ne vede Cătălin…
— Ana, nu mai pot trăi așa! Nu pot trăi fără voi!
Vlad s-a uitat la mine curios:
— Cine e doamna?
Ana a început să plângă.
— E bunica ta…
M-am apropiat încet și i-am întins mâna. Vlad m-a privit neîncrezător, dar apoi mi-a zâmbit timid.

Atunci am știut că nu pot renunța. Chiar dacă lumea lor mă respinge, dragostea mea pentru ei e mai puternică decât orice zid.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că într-o zi ușa se va deschide larg și voi putea fi din nou bunica lui Vlad fără teamă sau rușine. Până atunci mă întreb: câte mame și bunici trăiesc aceeași durere ca mine? Oare cât de mult putem ierta pentru dragostea copiilor noștri?