Umbrele Absenței Tatălui: Întoarcerea după Douăzeci de Ani

— Nu-mi vine să cred că ești aici. Vocea mi-a tremurat, deși încercam să par stăpână pe mine. În fața mea, tata părea mai mic decât îl țineam minte, cu părul încărunțit și ochii aceia gri care nu mă priveau niciodată direct. Era 12 martie, ziua mea de naștere, iar el stătea în pragul ușii, cu o pungă de la Mega Image și un zâmbet stânjenit.

— Bună, Ana. Pot să intru?

Am dat din cap mecanic. Mama nu era acasă, iar apartamentul mirosea a ciorbă de perișoare și a flori ofilite. M-am retras spre bucătărie, lăsându-l să-și caute locul într-un spațiu care nu-i mai aparținea.

— Ce faci? Cum ești? a întrebat el, ca și cum am fi fost doi cunoscuți care nu s-au văzut de câteva luni, nu două decenii.

M-am uitat la el fără să răspund. În mintea mea se derulau imagini cu mine copil, așteptându-l în fiecare duminică pe banca din fața blocului. Mama îmi spunea mereu: „Poate azi vine.” Dar nu venea niciodată.

— Știi ce zi e azi? am întrebat, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

A ezitat o clipă, apoi a zâmbit larg:

— E primăvară. În sfârșit scapăm de frigul ăsta nenorocit.

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Nu știa. Nu-și amintea nici măcar ziua mea de naștere. Am inspirat adânc și am încercat să-mi adun curajul.

— E ziua mea, tata. Azi fac douăzeci și șapte de ani.

A roșit ușor și a început să scotocească în pungă.

— Am adus niște prăjituri… Nu știam dacă îți plac cu ciocolată sau cu vanilie…

Am luat punga fără să mă uit la el. Mâinile îmi tremurau. În bucătărie, am desfăcut cutia și am privit la eclerele aruncate la întâmplare printre napolitane ieftine. M-am întrebat dacă asta era tot ce putea oferi după douăzeci de ani: niște dulciuri la reducere și un zâmbet vinovat.

— De ce ai venit? am întrebat, fără să mă întorc spre el.

A tăcut mult timp. Am auzit doar cum își drege glasul și cum scaunul scârțâie sub greutatea lui.

— Am simțit că trebuie să încerc… Să repar ceva… Să văd dacă mai pot fi tată pentru tine.

Am izbucnit în râs. Un râs amar, care m-a surprins și pe mine.

— Tată? Pentru cine? Pentru fata pe care ai lăsat-o la șapte ani? Pentru adolescenta care s-a ascuns în baie ca să nu te audă pe mama plângând noaptea? Sau pentru femeia care nu știe nici azi dacă e destul de bună pentru cineva?

S-a ridicat încet și a venit lângă mine. Mi-a pus mâna pe umăr, dar am tresărit și m-am tras înapoi.

— Ana… Știu că am greșit. Știu că nu pot da timpul înapoi. Dar vreau să încerc…

— Să încerci ce? Să fii prezent acum, când nu mai știu cine ești? Când nu mai am nevoie de tine?

A oftat adânc și s-a așezat la masă. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil, mic și speriat. Nu era monstrul din amintirile mele, ci un om bătrân, obosit de propriile greșeli.

— Am fost la spital acum două luni. Am avut un infarct… M-am gândit mult la tine. La voi…

M-am uitat la el cu furie și milă în același timp.

— Și ai venit să te ierți pe tine însuți? Sau pe mine?

A tăcut din nou. În liniștea aceea apăsătoare, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Mama a intrat cu plasele pline și s-a oprit ca lovită de trăsnet când l-a văzut.

— Ce cauți aici? vocea ei era tăioasă ca lama unui cuțit.

Tata s-a ridicat încet:

— Am vrut doar să vorbesc cu Ana…

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Vrei să rămână?

Am simțit cum toată greutatea deciziei apasă pe umerii mei. M-am uitat la tata, apoi la mama. În ochii ei era teamă, dar și speranță că voi spune „nu”.

— Poate ar trebui să pleci acum, i-am spus încet. Nu sunt pregătită să te iert. Poate nici n-o să fiu vreodată.

Tata a dat din cap trist și s-a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s-a întors spre mine:

— Dacă vreodată vrei să vorbim… Sunt aici. Sau măcar încerc să fiu.

Ușa s-a închis încet după el. Mama s-a apropiat și m-a luat în brațe fără să spunem nimic. Am plâns în tăcere, simțind cum o parte din mine vrea să-l urască pentru totdeauna, iar alta încă speră la o împăcare imposibilă.

În acea seară am stat mult timp privind cutia cu prăjituri pe masă. M-am întrebat dacă iertarea e posibilă sau doar o iluzie frumoasă pentru cei care nu pot trăi cu durerea absenței.

Oare putem vreodată să ne vindecăm cu adevărat de rănile lăsate de cei dragi? Sau purtăm umbrele lor cu noi toată viața?