Între două lumi: Când mama lui a contat mai mult decât noi
— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! am șoptit printre dinți, încercând să-mi țin lacrimile în frâu, în timp ce copiii se agățau de mâna mea, iar soacra mea, doamna Stancu, își aranja cu grijă eșarfa scumpă. Vlad nici măcar nu s-a uitat la mine. — E doar un zbor, Ana. Mama are nevoie de confort, știi bine că are probleme cu spatele. Tu te descurci cu copiii, nu?
Aeroportul Otopeni era plin de rumoare și miros de cafea ieftină. M-am uitat la biletele din mâna lui Vlad: două la business, trei la economy. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când simțeam că nu contez destul, dar niciodată nu fusese atât de evident. Copiii, Mara și Radu, nu înțelegeau de ce tata și bunica dispar printr-o poartă separată. — Mami, de ce nu mergem toți împreună? a întrebat Mara cu ochii mari.
Am înghițit în sec și am zâmbit forțat. — Pentru că tata trebuie să o ajute pe bunica, iubita mea. Noi suntem o echipă, nu?
În avion, Radu s-a agitat tot drumul. Mara a plâns când a văzut că nu primește jucăria pe care o avea un copil din față. Eu am încercat să le fac pe plac, să le dau biscuiți și să le spun povești, dar mă simțeam goală pe dinăuntru. Mă uitam la perdeaua care despărțea clasele și mă întrebam: unde s-a rupt totul între noi?
La aterizare, Vlad și doamna Stancu ne așteptau relaxați, cu pahare de suc proaspăt în mână. — Vedeți? A fost bine! a spus Vlad vesel. — Să mergem la hotel!
În taxi, doamna Stancu a început să povestească despre cât de confortabile au fost scaunele și ce meniu rafinat au avut. Mara a întrebat din nou: — Mami, de ce nu am stat și noi acolo?
Nu am mai răspuns. Am simțit cum mă sufocă furia și rușinea. În acea seară, după ce copiii au adormit, l-am confruntat pe Vlad. — Tu chiar nu vezi cât de mult m-ai rănit? Nu e vorba doar de avion! E despre cum mă pui mereu pe locul doi după mama ta!
Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu ar fi înțeles nimic. — Ana, exagerezi! Mama e singură, are nevoie de mine. Tu ești puternică, te descurci mereu!
— Nu vreau să fiu mereu cea care se descurcă! am izbucnit eu. Vreau să fiu văzută! Să contez! Să fim o familie adevărată, nu două tabere!
A doua zi dimineață, la micul dejun, doamna Stancu a început să critice hotelul: — Pe vremea mea, mergeam la Sovata și era mai curat! Vlad îi dădea dreptate la orice. Eu mă simțeam invizibilă. Copiii se certau pe o jucărie stricată. Am simțit că explodez.
Într-o după-amiază, am ieșit singură pe plajă. Marea era agitată, ca sufletul meu. Am sunat-o pe sora mea, Irina.
— Ana, tu nu vezi că Vlad profită de tine? Mereu ai fost tu cea care cedează! Când ai să-ți ceri drepturile?
Am plâns în hohote la telefon. Mi-am amintit de copilăria mea la Bacău, când mama îmi spunea mereu să fiu „fată bună” și să nu deranjez pe nimeni. Dar până când?
În ultima zi de vacanță, Mara s-a îmbolnăvit. Febră mare, frisoane. Am stat cu ea toată noaptea. Vlad dormea liniștit lângă mama lui în camera lor separată. Dimineața l-am găsit la micul dejun.
— Vlad, Mara are febră mare! Poate ar trebui să mergem la spital!
— O să-i treacă… Mama zice că e doar oboseală.
Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine.
Când ne-am întors acasă, am început să evit discuțiile cu Vlad. El era tot mai absent, prins între serviciu și vizitele la mama lui. Eu eram tot mai singură.
Într-o seară, după ce copiii au adormit, am luat o decizie grea.
— Vlad, vreau să mergem la consiliere de cuplu sau… sau să ne despărțim.
A tăcut mult timp.
— Ana… chiar atât de rău e?
— Da. Pentru că nu mai pot trăi într-o familie unde nu contez.
Au urmat luni grele: certuri, lacrimi, discuții interminabile cu terapeuta noastră, doamna Popescu. Vlad a început să vadă lucrurile altfel. A încercat să-și impună limite față de mama lui. Dar rănile erau adânci.
Astăzi încă suntem împreună, dar nimic nu mai e ca înainte. Am învățat să spun „nu”, să cer respect și să-mi apăr copiii.
Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi acceptăm prea mult doar pentru liniștea familiei? Și până când?