„Un singur nepot mi-e de ajuns!”: Povestea unei mame între așteptări, presiuni și dreptul la fericire

— Lucia, nu vreau să aud prostii! Un singur nepot mi-e de ajuns!
Vocea Elenei, soacra mea, a răsunat ca un tunet în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui Vlad, soțul meu, era fixată în podea. În acel moment, am simțit cum tot aerul din cameră devine greu, ca o povară pe care nu știam cum s-o duc.

Nu mi-am imaginat niciodată că vestea unei noi vieți va aduce atâta răceală. Eram însărcinată în trei luni și abia așteptam să-i spunem Elenei, sperând la o îmbrățișare, la lacrimi de bucurie. În schimb, am primit o sentință: „Un singur nepot mi-e de ajuns!”

— Mamă, nu e decizia ta… a încercat Vlad să intervină, dar Elena l-a tăiat scurt:
— Ba e! Când eu vă ajut cu tot ce aveți nevoie, am dreptul să spun ce cred! Nu sunteți în stare să vă descurcați nici cu unul!

M-am simțit mică, vinovată, ca și cum dorința mea de a avea o familie mai mare era un moft egoist. Am plecat capul și am tăcut. În acea seară, după ce Elena a plecat trântind ușa, Vlad m-a luat în brațe. Am plâns pe umărul lui fără să spun nimic. Știam că nu va fi ușor.

Zilele au trecut greu. Elena nu ne-a mai sunat deloc. Când mergeam la ea cu fiul nostru, Rareș, îl lua în brațe și mă ignora complet. Simțeam privirile ei reci ca niște ace. Într-o zi, când Rareș a întrebat inocent „Mami, vine bunica la noi?”, am simțit un nod în gât.

— Nu știu, puiule… poate că e ocupată.

Adevărul era că Elena era supărată pe mine. Pe noi. Pe faptul că nu i-am ascultat sfatul. În satul nostru din județul Bacău, lumea vorbește mult și repede. „Ce nevoie are Lucia de doi copii? Abia se descurcă cu unul!” „Vlad muncește la oraș, ea stă acasă și face copii!”

Presiunea nu venea doar din partea Elenei. Mama mea, Ana, era mai blândă, dar tot încerca să mă convingă:
— Lucia, poate că soacra ta are dreptate… E greu cu doi copii. Tu ai văzut cum e cu Rareș! Dacă nu te ajută Vlad?

— Mamă, vreau să încerc! Vreau să simt că familia mea e completă!

Dar nimeni nu părea să mă asculte cu adevărat. Toți aveau sfaturi, păreri, temeri. Nimeni nu mă întreba ce simt eu.

Într-o noapte, când Rareș dormea și Vlad era la serviciu de noapte la fabrica din oraș, am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva Elena are dreptate și eu sunt prea visătoare. Dar când am pus mâna pe burtică și am simțit o mișcare ușoară, am știut că nu pot renunța.

Au urmat luni grele. Elena a refuzat să vină la botez. Nici măcar nu a vrut să vadă fetița noastră, Mara. Vlad era prins între două focuri: datoria față de mama lui și dragostea pentru mine și copii. Îl vedeam cum se frământă:
— Lucia, nu știu ce să fac… Parcă orice aleg, pierd pe cineva.

— Nu trebuie să alegi! Suntem familia ta acum!

Dar rana rămânea deschisă. Rareș întreba mereu de bunica lui. Mara creștea fără să știe ce înseamnă o bunică iubitoare.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele acopereau ulița satului ca un covor ruginiu, Elena a venit pe neașteptate la poartă. Avea ochii roșii și mâinile strânse pe poșetă.

— Pot să intru?

Am dat din cap fără să spun nimic. Mara dormea în pătuțul ei mic, iar Rareș se juca cu mașinuțele pe covor.

— Lucia… poate am greșit… Poate m-am speriat că nu o să vă descurcați… Dar mi-e dor de nepoți…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să țip, să plâng, să-i spun cât m-a durut răceala ei. Dar am tăcut și i-am făcut semn spre camera copiilor.

Elena s-a apropiat încet de pătuțul Marei și a atins-o ușor pe frunte.

— E frumoasă… seamănă cu tine.

În acea clipă am știut că nu pot schimba trecutul, dar pot încerca să iert. Pentru copii. Pentru Vlad. Pentru mine.

Au trecut ani de atunci. Relația cu Elena s-a vindecat greu și încet. Încă avem momente tensionate, dar Mara și Rareș au acum o bunică prezentă în viața lor.

M-am întrebat adesea: De ce e atât de greu să ne susținem unii pe alții? De ce familia devine uneori cea mai mare piedică în calea fericirii? Poate pentru că ne iubim prea mult sau pentru că ne temem prea tare…

Dar azi știu sigur: fericirea mea nu depinde de aprobarea nimănui. Și dacă ar fi să aleg din nou, aș face aceeași alegere.

Oare câți dintre noi au curajul să-și urmeze inima chiar și atunci când cei dragi par să fie împotrivă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?