Regulile Mamei: Cum Tradițiile Soacrei Aproape M-au Frânt

— Nu-i da lui Vlad atâta prăjitură, lasă că îi dau eu Mariei, ea e mai cuminte! vocea soacrei mele, doamna Lidia, a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar Vlad, băiatul meu de șapte ani, s-a uitat la mine cu ochii mari, neînțelegând de ce bunica îl ocolește mereu. Maria, verișoara lui, stătea deja la masă cu o farfurie plină, zâmbind timid.

Nu era prima dată când se întâmpla asta. De fiecare dată când mergeam la socri, simțeam cum Vlad și sora lui mai mică, Ilinca, sunt tratați ca niște musafiri de mâna a doua. Soacra mea avea reguli nescrise: Maria era favorita, pentru că era fata fiului cel mare, iar noi… noi eram doar „ceilalți”.

— Mamă, de ce nu mă place bunica? m-a întrebat Vlad într-o seară, după ce am ajuns acasă. Întrebarea lui m-a lovit mai tare decât orice ceartă cu Lidia. Cum să-i explic unui copil că adulții pot fi nedrepți? Că sângele apă nu se face, dar uneori sângele doare?

Soțul meu, Radu, încerca mereu să tempereze lucrurile.

— Las-o pe mama, așa e ea. Nu te mai consuma, îmi spunea el în șoaptă când vedea că mă încrunt.

Dar nu puteam să mă prefac că nu văd. În fiecare duminică la masa mare din sufrageria lor, Maria primea cele mai bune bucăți de friptură, cele mai frumoase haine de la bunici, iar Vlad și Ilinca rămâneau cu resturile. Când venea vorba de cadouri sau excursii la țară, tot Maria era aleasă să meargă cu bunicii.

Într-o zi, după o astfel de masă tensionată, am izbucnit.

— Doamnă Lidia, nu vi se pare nedrept ce faceți? Copiii mei vă iubesc și ei!

A ridicat sprânceana și mi-a răspuns rece:

— Fiecare are locul lui în familie. Maria e prima nepoată. Așa am fost crescuți și noi.

Am simțit cum îmi ard obrajii de furie. Radu s-a ridicat brusc de la masă.

— Mamă, te rog… nu mai face diferențe între copii!

Dar Lidia nu s-a lăsat înduplecată. A început să povestească despre cum pe vremuri doar băiatul cel mare moștenea casa și cum tradițiile trebuie respectate.

Am plecat acasă cu inima grea. În acea noapte am plâns pe ascuns în baie, ca să nu mă vadă copiii. Mă simțeam neputincioasă și vinovată că nu pot schimba nimic.

Zilele au trecut și tensiunile au crescut. Vlad a început să refuze să mai meargă la bunici. Ilinca plângea înainte de fiecare vizită. Radu era prins între mine și mama lui și nu știa cui să-i dea dreptate.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, am avut o discuție aprinsă cu Radu.

— Nu mai pot! Nu vreau ca ai noștri copii să crească simțindu-se mai puțin iubiți! Dacă nu iei atitudine, o voi face eu!

Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știu că ai dreptate… Dar dacă îi întorci pe toți împotriva noastră? Dacă ne rupem familia?

Am stat mult pe gânduri. În România încă se vorbește în șoaptă despre conflictele din familie. Tradițiile sunt lege nescrisă și cine le încalcă e privit ca un trădător.

Dar într-o zi am luat o decizie. Am refuzat invitația la masa de duminică. Lidia a sunat furioasă.

— Ce-i asta? Nu vii? Ce vor zice rudele?

— Nu pot să-mi duc copiii într-un loc unde nu sunt iubiți la fel ca ceilalți. Dacă vreți să-i vedeți, veniți voi la noi.

A urmat o perioadă grea. Socrii au încetat să ne caute o vreme. Radu era tot mai abătut. Copiii întrebau de ce nu mergem la bunici.

Dar încet-încet am început să respirăm mai ușor acasă. Vlad și Ilinca au devenit mai veseli. Am început să petrecem duminicile doar noi patru, fără tensiuni și lacrimi ascunse.

După câteva luni, Lidia a venit la noi cu o pungă de dulciuri pentru copii. S-a uitat lung la mine și a spus:

— Poate am greșit… Dar așa am fost crescută și eu. Nu știu altfel.

Nu i-am răspuns atunci. Am lăsat timpul să vindece rănile.

Acum mă uit la copiii mei și mă întreb: oare cât de mult trebuie să suferim pentru tradiții care nu ne mai reprezintă? Merită să păstrăm reguli vechi dacă ele rănesc sufletele celor mici?

Poate că uneori trebuie să fim noi cei care rupem lanțul nedreptăților din familie. Voi ce ați fi făcut în locul meu?