Când visele altora devin povara ta: Povestea unei mame între două generații

— Nu pot să cred, Irina! Cum să nu fie fată? Cum să nu fie fată?!

Vocea mamei mele, Ecaterina, răsuna în salonul de la maternitate mai tare decât orice plânset de copil. Încercam să-mi țin lacrimile în spatele zâmbetului obosit, cu David, fiul meu nou-născut, strâns la piept. M-am uitat la ea, sperând să văd măcar o urmă de bucurie, dar chipul ei era încremenit într-o grimasă de dezamăgire. Soțul meu, Radu, a încercat să detensioneze atmosfera:

— E sănătos, mamaie. Asta contează cel mai mult.

Mama nici nu l-a băgat în seamă. S-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche:

— Tu nu înțelegi… Eu am visat mereu la o nepoată. Să-i dau numele meu, să-i fac rochițe, să-i spun povești… Ce să fac cu un băiat?

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Toată oboseala nașterii, toată frica și speranța s-au transformat într-o furie mocnită. Am vrut să țip, dar am rămas tăcută. În zilele următoare, mama a venit rar pe la noi. Când venea, se uita la David cu o răceală pe care nu i-o cunoșteam. Îi aducea jucării „neutre”, evitând orice lucru albastru sau cu mașinuțe, de parcă ar fi vrut să ignore faptul că e băiat.

Radu încerca să mă liniștească:

— Las-o, Irina. O să-i treacă. E doar șocul inițial.

Dar nu i-a trecut. La botez, când toți se bucurau și râdeau, mama stătea retrasă, cu privirea pierdută. Când mătușa Ileana a întrebat-o dacă e fericită că are un nepot, mama a oftat adânc:

— Ce să zic… Poate data viitoare.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era doar despre mine sau despre David. Era despre toate femeile din familia noastră care trebuiau să împlinească visele altora. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: oare nu sunt o fiică bună? Oare am greșit cu ceva? De ce nu pot să-mi fac mama fericită?

Timpul a trecut, dar rana a rămas deschisă. Mama venea tot mai rar pe la noi. Când venea, vorbea doar despre copiii vecinilor: „Uite ce frumoasă e Maria! Ce rochiță are! Ce păr lung!” Parcă voia să-mi arate ce pierdusem. Într-o zi, după ce a plecat, am izbucnit în plâns în brațele lui Radu.

— Nu mai pot! Simt că nu sunt destul pentru ea! Simt că nici David nu e destul!

Radu m-a strâns tare și mi-a spus:

— E problema ei, Irina. Nu a ta. David e perfect așa cum e.

Dar cuvintele lui nu puteau acoperi golul din sufletul meu. Am început să mă izolez de familie. Nu mai mergeam la mesele de duminică, evitam telefoanele mamei. Mă simțeam vinovată pentru că nu puteam să-i ofer ce-și dorea, dar și furioasă că nu mă accepta așa cum sunt.

Într-o seară, după ce David a adormit, am primit un mesaj de la sora mea mai mică, Ana:

„Mama plânge mereu după tine. Zice că ai uitat-o.”

Am simțit un val de revoltă:

„Dar ea pe mine? Pe David?”

Nu am primit răspuns.

Au trecut luni până când am avut curajul să merg din nou acasă la mama. Am găsit-o pe balcon, privind spre curtea unde jucam șotron când eram mică. M-am apropiat încet.

— Mamă…

S-a întors spre mine cu ochii roșii.

— Irina… Mi-ai lipsit.

Am simțit cum mi se rupe vocea.

— Și tu mie… Dar nu pot trăi mereu cu sentimentul că nu sunt destul pentru tine. Nici eu, nici David.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă încet.

— N-am vrut să te rănesc… Dar am visat mereu la o fetiță pe care s-o cresc ca pe tine…

— Dar eu sunt aici! Și David e aici! De ce nu poți vedea ce ai?

A oftat adânc.

— Poate am fost egoistă… Poate am pus prea mult preț pe visele mele și prea puțin pe fericirea ta.

Ne-am îmbrățișat atunci pentru prima dată după mult timp. Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Mama încă mai oftează uneori când vede fetițe cu codițe prin parc, dar acum îl ia pe David în brațe și îi citește povești. Eu încă mai simt uneori povara așteptărilor ei pe umeri, dar încerc să-mi amintesc că viața mea e a mea — și că nu trebuie să trăiesc pentru visele altora.

Mă întreb uneori: câte dintre noi trăim sub greutatea viselor neîmplinite ale părinților noștri? Și când vom avea curajul să ne alegem propriile vise?