Cum am salvat nunta surorii mele și am învins prejudecățile soacrei

— Nu pot să cred că face asta! am șoptit, ascunsă după ușa bucătăriei, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Vocea doamnei Viorica răzbătea clar, deși încerca să vorbească încet la telefon: „Nu, nu vreau ca Irina să se mărite cu băiatul ăla! O să fac orice ca nunta asta să nu aibă loc!”

M-am retras tiptil, cu palmele reci și gândurile răvășite. Irina era cumnata mea, sora mai mică a soțului meu, o fată blândă și visătoare, care își găsise în sfârșit fericirea lângă Radu, un băiat simplu dintr-o familie modestă. Dar pentru soacra mea, Viorica, nimic nu era suficient de bun pentru copiii ei. Mereu avea pretenții, mereu judeca, mereu găsea nod în papură.

Am intrat în camera Irinei fără să bat la ușă. Ea stătea pe pat, cu rochia de mireasă întinsă lângă ea, mângâind dantela cu un zâmbet timid.

— Irina, trebuie să vorbim. E ceva grav…

Ochii ei mari s-au umbrit imediat. I-am povestit tot ce auzisem. S-a ridicat brusc și a început să plângă.

— Știam eu că mama nu mă vrea fericită! Mereu mi-a spus că Radu nu e potrivit… Dar nu credeam că ar merge atât de departe!

Am luat-o în brațe și i-am promis că nu vom lăsa pe nimeni să-i distrugă ziua cea mare. Am făcut un plan: urma să fim atente la orice mișcare a Vioricăi și să o dejucăm înainte să apuce să acționeze.

În zilele următoare, atmosfera în casă era tensionată. Viorica se purta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar ochii ei mici și ageri urmăreau totul. Într-o seară, am surprins-o vorbind cu preotul satului:

— Părinte, poate ar trebui să vorbiți cu Irina… Să-i explicați că nu e bine să se grăbească… Poate băiatul ăsta nu e ce pare…

Am intervenit imediat:

— Doamnă Viorica, cred că Irina știe foarte bine ce vrea. Și cred că ar trebui să o susținem, nu să-i punem piedici.

M-a privit tăios:

— Tu nu înțelegi! Eu vreau ce e mai bine pentru ea!

— Poate că ar trebui să o întrebi pe Irina ce e mai bine pentru ea…

A doua zi, am găsit invitațiile de nuntă aruncate la gunoi. Irina era devastată.

— Nu mai pot! Nu mai vreau nuntă! Dacă mama nu mă vrea fericită, atunci ce rost are?

Am tras-o deoparte și i-am spus:

— Nu-i da satisfacția asta! Dacă renunți acum, îi dai dreptate. Hai să luptăm împreună!

Am început să ne organizăm singure: am refăcut invitațiile, am vorbit cu prietenii și rudele care o susțineau pe Irina și am pus la punct fiecare detaliu al nunții fără ajutorul Vioricăi. În fiecare zi apărea câte o nouă piedică: ba s-a stricat tortul (descoperisem că cineva uitase congelatorul deschis), ba florile comandate dispăruseră din florărie (o prietenă de-a Vioricăi „uitase” să le ridice), ba sala de nuntă era „rezervată din greșeală” pentru alt eveniment (un telefon anonim).

Într-o noapte, Irina a venit la mine plângând:

— Nu mai pot! Parcă tot universul e împotriva mea…

Am ținut-o strâns la piept și i-am spus:

— Nu universul, ci doar cineva care nu știe ce e iubirea adevărată. Dar noi știm. Și nu ne lăsăm!

În ziua nunții, Viorica a venit îmbrăcată complet în negru. Toată lumea a privit-o ciudat. La biserică, când preotul a întrebat dacă cineva are ceva împotriva acestei căsătorii, Viorica s-a ridicat brusc.

— Eu am! Fiica mea face o greșeală!

Toți au amuțit. Irina a început să tremure. Am prins-o de mână și i-am șoptit:

— Acum sau niciodată. Spune-i ce simți!

Irina s-a întors spre mama ei cu lacrimi în ochi:

— Mamă, te iubesc, dar azi aleg să fiu fericită! Dacă nu poți fi alături de mine, măcar lasă-mă să-mi trăiesc viața!

Viorica a rămas fără cuvinte. Preotul a continuat slujba. La final, Irina și Radu au ieșit din biserică zâmbind printre lacrimi.

La petrecere, Viorica stătea retrasă într-un colț. M-am dus la ea.

— Doamnă Viorica, poate că azi nu înțelegeți decizia Irinei. Dar într-o zi veți vedea cât de mult contează să-i dați voie să fie fericită.

Nu mi-a răspuns. Dar peste câteva luni, când Irina a anunțat că va avea un copil, Viorica a venit la ea cu flori și lacrimi în ochi.

— Iartă-mă… Am fost oarbă…

Irina a îmbrățișat-o fără ezitare.

Acum, privind înapoi la tot ce s-a întâmplat, mă întreb: câte vieți sunt distruse din cauza prejudecăților? Cât curaj trebuie să ai ca să-ți aperi dreptul la fericire? Poate că fiecare dintre noi ar trebui să lupte mai des pentru iubire.