Când fiica mea iubește un bărbat de vârsta mea – Povestea unei mame sfâșiate între iubire și teamă

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva. Dar promite-mi că nu te superi…

Vocea Dariei tremura, iar eu simțeam deja un nod în gât. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică din Pitești, lumina galbenă făcea umbre ciudate pe fața ei. M-am uitat la ea, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Spune, Daria. Orice ar fi, sunt mama ta.

A ezitat o clipă, apoi a rostit cuvintele care aveau să-mi răstoarne lumea:

— Vreau să mă mărit cu Mihai.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mihai? Mihai Popescu? Profesorul ei de la facultate? Omul cu care am băut cafea la aniversarea ei de 20 de ani? Omul care are 45 de ani, doar cu trei mai puțin decât mine?

— Daria… Mihai? Ești sigură că nu glumești?

Ea a dat din cap, cu ochii umezi.

— Îl iubesc, mamă. Și el mă iubește. Nu contează vârsta.

Am izbucnit în plâns. Nu m-am putut abține. M-am simțit trădată, rușinată, furioasă și neputincioasă. Cum putea fi adevărat? Cum putea fi Daria atât de oarbă?

— Dar ce-o să zică lumea? Ce-o să zică tata tău? Ce-o să zică bunica? Ai 22 de ani! El are aproape 50!

— Nu-mi pasă de gura lumii! Eu vreau să fiu fericită!

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. Am urcat în dormitor și am stat acolo ore întregi, privind tavanul. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Poate am fost prea permisivă? Poate am fost prea ocupată cu serviciul după ce tatăl ei a plecat în Italia și am lăsat-o prea mult singură?

A doua zi dimineață, mama mea, bunica Dariei, a venit la noi. Daria îi spusese deja totul. Am găsit-o pe mama plângând în sufragerie.

— Ce rușine! Ce o să zică vecinii? Să te măriți cu un bărbat de vârsta mamei tale…

Daria a intrat în cameră cu capul sus.

— Bunico, nu trăiesc pentru vecini. Trăiesc pentru mine.

Mama a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Eu am rămas între două focuri: dragostea pentru copilul meu și rușinea care mă ardea pe dinăuntru.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu Daria. Să-i explic că Mihai nu e potrivit pentru ea. Că diferența de vârstă va conta peste ani. Că el are deja un copil aproape de vârsta ei dintr-o căsnicie anterioară.

— Mamă, Mihai e singurul care m-a înțeles vreodată. Cu el pot vorbi despre orice. Nu mă judecă, nu mă presează. M-a ajutat când am avut atacuri de panică la facultate. Tu nici nu știai…

Am simțit cum mă strânge inima. Nu știam? Cum să nu știu? Oare chiar am fost atât de absentă?

Într-o seară, Mihai a venit la noi acasă. A adus flori și prăjituri. S-a așezat la masă cu mine și cu Daria.

— Doamnă Ionescu, știu că vă este greu să acceptați relația noastră. Dar vă promit că o iubesc pe Daria și vreau să-i fiu alături toată viața.

L-am privit fix în ochi.

— Mihai, ai putea fi fratele meu mai mic. Cum poți să te gândești la o viață cu cineva atât de tânăr?

A oftat și a spus încet:

— Vârsta nu e totul. Am trecut prin multe în viață și știu ce vreau acum. Daria mă face să simt că pot începe din nou.

Am simțit o furie mocnită. Cum putea să vorbească atât de calm? Cum putea să creadă că totul e atât de simplu?

În zilele care au urmat, am început să primesc telefoane de la rude și prieteni. Toți voiau să știe dacă e adevărat ce se spune despre Daria și Mihai.

— Tu chiar o lași să facă asta?
— Nu vezi că își distruge viața?
— O să râdă toată lumea de voi!

M-am simțit tot mai singură. Daria era hotărâtă să meargă înainte, indiferent de ce spuneam eu sau ceilalți.

Într-o noapte, am găsit-o pe Daria plângând în camera ei.

— Mamă… dacă tu nu mă susții… cine s-o facă?

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu mai contează ce cred ceilalți. Contează doar ca ea să fie fericită — sau măcar să creadă că e fericită.

Dar frica nu m-a părăsit niciodată: dacă peste cinci ani Mihai va obosi? Dacă va regreta? Dacă Daria va rămâne singură cu un copil mic și o inimă frântă?

Când au anunțat logodna oficial, familia s-a împărțit în două tabere: cei care îi susțineau și cei care îi condamnau. Eu eram undeva la mijloc — prinsă între dorința de a-mi proteja copilul și nevoia de a-i respecta alegerile.

La cununia civilă, am stat lângă mama mea și am plâns amândouă. Dar nu mai era furie sau rușine — era doar teamă și speranță.

Acum, când scriu aceste rânduri, încă nu știu dacă am făcut bine sau rău lăsând-o pe Daria să-și urmeze inima. Poate că fiecare mamă trebuie să învețe când să lase copilul să zboare — chiar dacă zborul acela pare nebunesc tuturor celorlalți.

Oare cât de mult putem controla fericirea copiilor noștri? Sau trebuie doar să-i iubim necondiționat — chiar și atunci când alegerile lor ne dor?