Când soțul alege mama în locul meu: Povestea mea despre luptă, credință și regăsire

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu mereu pe locul doi în casa asta!

Vocea mea răsuna spartă în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de ciorbă care plutea greu în aer. Radu stătea cu privirea în pământ, iar mama lui, doamna Viorica, își strângea halatul pe lângă trupul slab, privind la mine cu ochii aceia reci, judecători. Era o seară ca multe altele, dar simțeam că mă sufoc. Copiii, Ilinca și Vlad, se ascundeau în camera lor, știind că urmează iar o ceartă.

— Nu e vorba că ești pe locul doi, Maria, dar mama are nevoie de noi. E bătrână, nu poate singură… a încercat Radu să spună, dar vocea i s-a stins când am izbucnit în plâns.

— Și eu? Eu nu am nevoie de tine? Copiii tăi nu au nevoie de tine?

M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini. În ultimii ani, viața mea s-a transformat într-o luptă continuă pentru atenția și sprijinul soțului meu. De când doamna Viorica s-a mutat la noi după ce a rămas văduvă, totul s-a schimbat. Orice decizie trebuia trecută prin filtrul ei. Ce găteam, cum îmbrăcam copiii, cum aranjam mobila — nimic nu era destul de bun pentru ea. Și Radu… el doar dădea din cap și făcea cum spunea mama lui.

— Maria, nu te mai agita atâta. Mama știe ce face, a crescut trei copii singură… îmi repeta el mereu.

Dar eu? Eu eram doar o umbră în propria casă. Prietenele mele mă întrebau de ce nu plec. Dar unde să mă duc? Aveam doi copii mici și un salariu de educatoare care abia ne ajungea pentru facturi. Și apoi… îl iubeam pe Radu. Sau cel puțin îl iubeam pe omul care fusese odată.

Într-o noapte, după o altă ceartă aprinsă, m-am dus la biserică. Era târziu, dar părintele Nicolae era încă acolo. M-a privit cu blândețe când am intrat plângând.

— Părinte, nu mai știu ce să fac. Simt că mă pierd… că nu mai sunt eu…

Mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus:

— Maria, uneori Dumnezeu ne pune la încercare ca să ne găsim adevărata putere. Roagă-te și vorbește cu Radu din suflet. Nu ca să-l acuzi, ci ca să-l faci să te audă.

Am plecat acasă cu inima grea, dar hotărâtă să încerc încă o dată. A doua zi dimineață, după ce copiii au plecat la școală și doamna Viorica era ocupată cu televizorul ei veșnic dat prea tare, m-am așezat lângă Radu la masă.

— Radu, trebuie să vorbim. Nu despre mama ta. Despre noi. Despre mine.

S-a uitat la mine mirat.

— Simt că nu mai exist pentru tine. Că orice aș face nu contează. Că nu sunt decât femeia care gătește și spală aici. Și doare… doare rău.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc.

— Maria… nici eu nu mai știu cine sunt între voi două. Mama e bolnavă, are nevoie de mine… dar și tu ai dreptate. Am uitat să fim soț și soție.

Am plâns amândoi atunci. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că mă vede din nou. Am decis împreună să mergem la consiliere la biserică. Nu a fost ușor — doamna Viorica s-a supărat teribil când a aflat că vrem să petrecem timp doar noi doi.

— Ce-i asta? Să mă lăsați singură? După tot ce-am făcut pentru voi?

Radu a avut curajul să-i spună:

— Mamă, te iubim și te respectăm, dar trebuie să avem grijă și de familia noastră.

Au urmat luni grele. Doamna Viorica s-a îmbolnăvit mai tare și a trebuit să o internăm la un centru de recuperare pentru bătrâni. M-a durut sufletul să o văd atât de slabă și neajutorată, dar știam că nu mai puteam continua așa.

În timpul acesta, eu și Radu am început să ne regăsim încet-încet. Am mers împreună la biserică, am stat de vorbă cu părintele Nicolae și am început să ne spunem ce simțim cu adevărat. Copiii au simțit schimbarea — Ilinca mi-a spus într-o zi:

— Mami, parcă ești mai fericită acum…

Am zâmbit printre lacrimi.

Nu știu dacă povestea noastră are un final fericit sau dacă rănile se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că am găsit puterea să lupt pentru mine și pentru familia mea.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu stricăm liniștea casei? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta…