Nu m-am căsătorit niciodată: Ziua în care am aflat adevărul despre Vlad și mama lui

— Irina, tu ce zici de asta? E prea simplă? Sora mea, Ana, ținea în mână o rochie albă, cu dantelă fină pe umeri. Mama mă privea cu ochii umezi, încercând să-și ascundă emoția. Eu zâmbeam, dar în stomac simțeam un nod ciudat. Nu știam de ce, dar ceva nu era în regulă. Poate era doar stresul pregătirilor, poate oboseala. Sau poate era altceva, ceva ce nu puteam încă să numesc.

În timp ce mă uitam la rochia aceea, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la Vlad: „Sunt cu mama, avem ceva de rezolvat. Te sun mai târziu.” Atât. Fără inimioare, fără „te iubesc”, fără nimic din ce obișnuia să-mi scrie. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Vlad nu era genul care să fie distant. De când ne logodisem, era mereu atent, grijuliu, prezent.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat mama, văzând că m-am schimbat la față.

— Nimic, doar Vlad… are treabă cu mama lui.

Ana a ridicat din sprâncene, dar n-a zis nimic. Știa că nu-mi place să discut problemele personale în public.

Am încercat să mă concentrez pe rochii, pe voaluri, pe pantofi. Dar gândul mi-a rămas la Vlad. Ce putea fi atât de important încât să nu-mi spună? De ce simțeam că mă minte?

Seara, când am ajuns acasă, l-am sunat. Nu a răspuns. Am încercat din nou. Nimic. Am trimis un mesaj: „Totul e ok?” Răspunsul a venit târziu: „Da, sunt obosit. Vorbim mâine.”

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot gândit la el, la noi, la cum ne-am cunoscut acum trei ani la o petrecere la Radu, prietenul nostru comun. Vlad era mereu deschis, sincer, cald. Îmi povestise despre copilăria lui grea, despre cum tatăl lui îi lăsase singuri pe el și pe mama lui când avea doar 10 ani. Îmi spusese că nu vrea niciodată să ascundă ceva de mine.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colegii mei de la agenția de publicitate au observat că sunt absentă cu mintea.

— Irina, ești bine? a întrebat Alina, colega mea de birou.

— Da… doar obosită cu pregătirile de nuntă.

La prânz am primit un telefon de la Ana.

— Irina, am trecut pe lângă blocul lui Vlad și am văzut-o pe mama lui plângând pe bancă. Ce se întâmplă?

Inima mi-a sărit din piept.

— Nu știu… Vlad nu-mi spune nimic.

— Vrei să mergem acolo?

— Da.

Am ajuns în fața blocului lor în mai puțin de o oră. Mama lui Vlad stătea pe bancă, cu ochii roșii și fața brăzdată de lacrimi. Când m-a văzut, s-a ridicat brusc.

— Irina… nu trebuia să vii…

— Ce se întâmplă? Unde e Vlad?

A ezitat o clipă, apoi a izbucnit în plâns.

— Ne pierdem casa… Avem datorii mari la bancă… Vlad încearcă să găsească bani să plătim rata restantă… Nu am vrut să vă spunem ca să nu vă stricăm fericirea…

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— De ce nu mi-ați spus? De ce m-ați mințit?

— Vlad a zis că se descurcă el… că nu vrea să te îngrijoreze…

În acel moment a apărut Vlad din scara blocului. Când m-a văzut, s-a oprit ca lovit de trăsnet.

— Irina…

— De ce nu mi-ai spus? am izbucnit eu. Suntem logodiți! Cum poți să ascunzi așa ceva?

Vlad a oftat adânc și și-a trecut mâna prin păr.

— N-am vrut să te împovărez… Știu cât de mult îți dorești nunta asta… N-am vrut să-ți stric bucuria…

— Dar ai stricat totul! Încrederea! Cum crezi că putem construi ceva pe minciuni?

Mama lui a început iar să plângă. Ana m-a tras ușor de braț.

— Hai acasă…

Am plecat fără să mă uit înapoi. În acea noapte am stat cu mama și Ana și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Mama încerca să mă liniștească:

— Poate a vrut doar să te protejeze…

— Nu vreau protecție! Vreau adevăr!

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad m-a sunat de zeci de ori, mi-a trimis mesaje lungi în care își cerea iertare. Îmi spunea că mă iubește, că nu vrea să mă piardă. Dar eu nu mai puteam avea încredere.

Am anulat nunta. Am returnat rochia. Am dat jos pozele noastre de pe pereți. Prietenii m-au întrebat dacă nu exagerez, dacă nu ar trebui să-i dau o șansă.

Dar eu simțeam că totul s-a rupt în mine. Dacă omul pe care îl iubeam cel mai mult a putut să mă mintă atât de ușor, ce garanție aveam că nu o va face din nou?

Au trecut luni de atunci. Vlad și mama lui au reușit până la urmă să-și salveze casa cu ajutorul unei rude din provincie. Eu mi-am găsit liniștea încet-încet, dar rana trădării încă doare.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău că am renunțat la el pentru o minciună spusă din frică sau din dragoste prost înțeleasă. Dar oare chiar putem construi o viață împreună fără adevăr?

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Sau poate că timpul chiar are puterea să ne vindece și să ne arate cine suntem cu adevărat.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E mai important adevărul sau iertarea atunci când vine vorba de cei pe care îi iubim?