Între două lumi: Povestea mea despre lupta cu regulile soacrei și tăcerea soțului

— Iar a fost aici, nu-i așa? vocea mi-a tremurat, în timp ce mă uitam la fața de masă schimbată și la florile proaspete din vază. Nu era nevoie să-mi răspundă nimeni. Mirosul de detergent pe care îl folosea doar ea plutea încă în aer. M-am uitat la Vlad, care se prefăcea că citește știrile pe telefon.

— Nu știu despre ce vorbești, a murmurat el, fără să ridice privirea.

Mi-am strâns halatul pe mine, simțind cum mă sufoc în propria casă. Era luni dimineață, ora șapte, iar eu nu mai aveam niciun control asupra vieții mele. Soacra mea, doamna Mariana, avea cheie de la apartament „pentru orice eventualitate”, dar în ultimul an orice eventualitate părea să fie fiecare zi. Venea când voia, schimba lucruri prin bucătărie, aranja hainele copilului după bunul plac și lăsa bilețele cu instrucțiuni pe frigider: „Nu mai dați copilului ciocolată”, „Nu uitați să aerisiți camera”, „Vlad, ia-ți vitaminele!”

La început am crezut că e doar grijulie. După ce am născut pe Ilinca, soacra mea a venit să ne ajute. Dar ajutorul s-a transformat rapid în control. Vlad nu spunea nimic. Când încercam să-i spun că nu mă simt bine cu prezența constantă a mamei lui, ridica din umeri:

— E mama, vrea doar să ne ajute. Nu te mai stresa.

Dar eu mă stresam. Mă simțeam invizibilă în propria casă. Nu mai aveam curaj să gătesc ce voiam, pentru că mereu găseam altceva în frigider sau primeam observații că „nu e sănătos pentru copil”. Prietenele mele râdeau la început:

— Las-o, dragă, că trece! Așa sunt toate soacrele!

Dar nu trecea. Într-o zi am găsit jurnalul meu personal mutat din sertar. Nu știam dacă l-a citit sau doar l-a atins, dar sentimentul de invazie era acolo. Am început să mă întreb dacă nu cumva exagerez eu. Poate că sunt prea sensibilă? Poate că ar trebui să fiu recunoscătoare că nu sunt singură?

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot așa. Simt că nu mai am niciun spațiu al meu. Mama ta vine și pleacă după bunul plac, schimbă lucruri fără să mă întrebe…

— Exagerezi, a oftat el. E casa noastră, dar și ea are dreptul să ne ajute. Fără ea nici nu ne-am fi descurcat cu Ilinca.

— Dar nu e normal! Nu pot nici să respir fără să simt că cineva mă judecă! Tu chiar nu vezi?

A tăcut. S-a ridicat și s-a dus la baie. Am rămas singură în sufragerie, cu ochii în lacrimi și cu o furie mocnită în piept.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o listă scrisă de mână: „De făcut azi”. Era scrisul Marianei. Am rupt hârtia și am aruncat-o la gunoi. M-am simțit vinovată imediat după aceea — dacă Vlad vedea? Dacă Mariana afla?

În weekend am mers la părinții mei la țară. Mama m-a privit lung:

— Ce ai pățit? Pari obosită.

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Tata s-a încruntat:

— Dacă Vlad nu te susține, va fi greu. Dar trebuie să-i spui clar ce vrei.

M-am întors acasă hotărâtă să pun piciorul în prag. Luni dimineață am schimbat yala de la ușă. Vlad a venit acasă și a încercat cheia veche.

— Ce-ai făcut?

— Am schimbat yala. Vreau să avem intimitatea noastră. Dacă mama ta vrea să vină, trebuie să ne anunțe înainte.

A izbucnit un scandal cum nu mai fusese niciodată între noi. Vlad a țipat la mine că sunt egoistă, că nu respect familia lui, că fără mama lui n-am fi reușit nimic.

— Și tu? Tu ce ai făcut pentru mine? Pentru noi? am strigat eu printre lacrimi.

Ilinca s-a trezit speriată din somn și m-am dus la ea tremurând toată.

În zilele următoare Vlad a fost rece și distant. Mariana m-a sunat plângând:

— Cum poți să faci una ca asta? Eu doar vă vreau binele!

Am simțit o vinovăție uriașă, dar și o ușurare ciudată. Pentru prima dată după mult timp, casa era doar a mea — chiar dacă era plină de tăcere și tensiune.

Au trecut săptămâni până când Vlad a început să vorbească din nou normal cu mine. Mariana venea rar și doar când era invitată. Relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna — nu știu dacă în bine sau în rău.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus ceva ce nu se mai poate repara. Dar știu sigur un lucru: nicio femeie nu ar trebui să se simtă străină în propria casă.

Oare câte dintre noi trăim cu frica de a spune ce simțim? Și cât putem duce până când ne pierdem pe noi înșine?