Când dragostea se transformă în război: Povestea mea despre divorț și lupta pentru fiica mea

— Nu ai niciun drept să-mi iei copilul! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce Radu își strângea geaca și trântea ușa apartamentului nostru din cartierul Titan. Ilinca, fetița noastră de doar șase ani, stătea ascunsă după canapea, cu ochii mari și umezi, încercând să înțeleagă de ce părinții ei, care altădată râdeau împreună la masă, acum se ceartă ca niște străini.

Totul a început cu mici fisuri. Radu venea tot mai târziu acasă, iar eu mă simțeam tot mai singură. Încercam să-i spun că mă doare distanța dintre noi, dar el ridica din umeri: „Asta e viața, Livia. Toți avem probleme.” Într-o seară, după ce Ilinca adormise, am încercat să deschid subiectul din nou.

— Radu, nu mai suntem o familie. Nu mai vorbim, nu mai râdem… Ce s-a întâmplat cu noi?

— Ai început să mă sufoci cu întrebările tale! Poate că problema e la tine, nu la mine!

A fost prima dată când am simțit că nu mai există cale de întoarcere. După câteva luni de tăceri apăsătoare și reproșuri aruncate pe sub ușă, am decis să divorțăm. Am crezut că va fi greu, dar nu mi-am imaginat niciodată cât de dureros poate fi să-ți vezi viața destrămându-se bucată cu bucată.

La tribunal, totul s-a transformat într-o luptă pentru custodie. Avocații ne-au sfătuit să fim „strategici”, ca și cum Ilinca ar fi fost un pion pe tabla lor de șah. Radu a cerut custodie comună, dar eu știam că el nu are timp nici măcar să o ducă la grădiniță. „Nu vreau să-mi pierd copilul”, i-am spus avocatului meu printre lacrimi.

Mama mea încerca să mă liniștească:

— Livia, gândește-te la Ilinca. Nu o lăsa să simtă ura dintre voi.

Dar cum să nu simtă? În fiecare dimineață, când o pregăteam pentru școală, mă întreba:

— Mami, de ce nu mai vine tati acasă?

Nu aveam răspunsuri. Îi spuneam doar că tati o iubește și că va veni să o vadă curând. Dar adevărul era că fiecare vizită a lui Radu se transforma într-un nou conflict. Odată a venit cu o pungă de dulciuri și a încercat să o ia fără să mă anunțe. Am ieșit pe scara blocului urlând după el:

— Nu ai voie să o iei fără acordul meu!

Vecina de la doi a deschis ușa și s-a uitat la noi cu ochii mari. M-am simțit mică și rușinată, dar nu puteam ceda.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând:

— Tati a zis că tu nu-l lași să mă vadă! De ce ești rea?

M-am prăbușit pe podea și am plâns împreună cu ea. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să ne folosim copilul ca armă unul împotriva celuilalt?

Prietenii mei au început să se îndepărteze. Unii spuneau că exagerez, alții că ar trebui să cedez pentru binele copilului. Dar nimeni nu știa cât de greu e să fii singură într-un oraș mare, cu un salariu mic și cu inima frântă.

Radu a început să întârzie cu pensia alimentară. „Nu am bani acum”, îmi scria pe WhatsApp. Dar știam că are; văzusem poze cu el la munte cu noua lui iubită, Simona. M-am simțit trădată din nou.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, am primit un mesaj de la el:

— O să te dau în judecată dacă nu-mi dai voie s-o văd mai des.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam decât liniște pentru copilul meu. Dar fiecare discuție se transforma într-o amenințare.

La școală, Ilinca a început să fie retrasă. Educatoarea m-a chemat la o discuție:

— Doamna Popescu, Ilinca pare tristă și nu mai vrea să se joace cu ceilalți copii. S-a întâmplat ceva acasă?

Am dat vina pe adaptarea la clasa pregătitoare, dar știam adevărul: războiul dintre mine și Radu îi distrugea copilăria.

Într-o zi de duminică, când am mers în parc, Ilinca s-a uitat la mine și mi-a spus:

— Mami, vreau ca tu și tati să fiți iar prieteni.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să-i explic că uneori oamenii mari nu se mai pot înțelege, dar promisiunea mea a fost că voi face tot ce pot ca ea să fie fericită.

Seara aceea am petrecut-o privind poze vechi: eu și Radu la mare, râzând cu Ilinca în brațe. Unde dispăruse acea familie? Cum ajunsesem să ne urâm atât de mult?

Acum, după doi ani de procese și certuri interminabile, încă luptăm pentru custodie. Ilinca are opt ani și încă speră că părinții ei vor fi din nou prieteni. Eu încerc să-i ofer stabilitate și dragoste, dar uneori mă întreb dacă nu cumva greșesc ținând-o departe de tatăl ei.

Oare există vreodată un câștigător într-un astfel de război? Sau suntem toți pierzători atunci când dragostea se transformă în ură?