Cum era să-mi pierd totul pentru fiul meu – Povestea unei mame între iubire și familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! Cum ai putut să decizi fără să ne consulți pe toți?
Vocea lui Mihai răsuna în sufrageria noastră mică din Pitești, iar ochii lui aprinși mă făceau să mă simt ca o străină în propria casă. Pe canapea, fiul meu, Vlad, își strângea genunchii la piept, încercând să se facă nevăzut. În colț, Andreea și Radu, copiii lui Mihai din prima căsătorie, schimbau priviri complice, ca și cum ar fi așteptat momentul ăsta de mult.

Totul începuse cu două luni în urmă, când am primit vestea că mătușa mea din București murise și îmi lăsase mie apartamentul ei. Era o garsonieră modestă, dar pentru mine și Vlad era o șansă la un nou început. Mihai însă a văzut altceva: o oportunitate de a-și ajuta copiii mai mari, care abia se mutaseră la oraș pentru facultate.

— E moștenirea mea, Mihai! Am dreptul să decid ce fac cu ea! am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima.

— Nu ești singură pe lume! Familia asta are nevoie de stabilitate, nu de secrete! a răspuns el, ridicând tonul.

Adevărul era că nu mai eram o familie de mult. De când Andreea și Radu veniseră să locuiască cu noi, Vlad devenise invizibil. Orice încercare de a-l apăra era întâmpinată cu reproșuri sau tăceri grele. Seara, când îl găseam plângând în camera lui, îmi promiteam că o să-l scot din iadul ăsta. Dar nu aveam curaj.

Într-o zi, am găsit-o pe Andreea cotrobăind prin lucrurile lui Vlad.

— Ce faci acolo? am întrebat-o aspru.

— Caut ceva de scris. Vlad nu are nevoie de atâtea prostii. Oricum nu vorbește cu nimeni la școală, mi-a aruncat peste umăr.

M-am dus la Mihai, dar el a dat din mână:

— Nu exagera, Sorina. Copiii trebuie să se învețe unii cu alții. Nu poți să-l ții pe Vlad sub un clopot.

În seara aceea, Vlad mi-a spus încet:

— Mami, pot să merg să locuiesc la bunica? Aici nu mă mai simt acasă.

M-am prăbușit pe pat lângă el și l-am strâns în brațe. Știam că trebuie să fac ceva. Moștenirea mătușii era singura noastră șansă.

A doua zi, am anunțat că vreau să vând garsoniera și să cumpăr un apartament mic doar pentru mine și Vlad. Mihai a explodat:

— Nu poți face asta! Andreea are nevoie de un loc unde să stea! Radu la fel! Ești egoistă!

— Sunt mama lui Vlad înainte de orice! am urlat eu, pentru prima dată în viața mea.

A urmat o tăcere grea. În zilele următoare, Mihai și copiii lui au început să mă ignore. Mâncam singură cu Vlad în bucătărie, iar restul familiei râdea în sufragerie. Am simțit ce înseamnă izolarea: priviri reci, uși trântite, vorbe aruncate pe la colțuri.

Într-o noapte, l-am auzit pe Mihai vorbind la telefon:

— Nu știu ce-i cu ea… Parcă nu mai e femeia pe care am cunoscut-o. S-a schimbat de când a primit moștenirea aia… Da, poate ar trebui să vorbesc cu un avocat.

Am simțit cum mi se taie respirația. Să ajungem la tribunal? Să ne luptăm ca niște străini?

A doua zi dimineață, Vlad m-a privit cu ochii lui mari și triști:

— Mami, dacă plecăm, o să fim fericiți?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi era frică de singurătate, de lipsuri, de gura lumii. Dar mai tare mă durea gândul că-mi pierd copilul sub ochii mei.

Am decis: am vândut garsoniera și am închiriat un apartament mic într-un cartier liniștit. Mihai a refuzat să vorbească cu mine. Andreea mi-a scris un mesaj plin de ură: „Sper că ești mulțumită. Ai distrus tot.”

Primele luni au fost grele. Vlad nu vorbea mult, dar încet-încet a început să zâmbească din nou. Am găsit o slujbă part-time la o librărie și serile citeam împreună povești sau mergeam în parc.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost prea egoistă sau prea slabă. Dar când îl văd pe Vlad dormind liniștit lângă mine, știu că n-aș fi putut trăi cu gândul că l-am pierdut.

M-am întrebat adesea: oare câte mame sunt puse în fața unor alegeri imposibile? Oare chiar trebuie să alegem între fericirea copilului nostru și „unitatea” unei familii care ne rănește? Voi ce ați fi făcut în locul meu?