Umbre peste fericire: Povestea unei familii încercate de greutățile neașteptate ale părintelui

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! am urlat, cu vocea spartă de lacrimi, în timp ce ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru mic din cartierul Titan. Era trecut de miezul nopții, iar Maria, mezina noastră de doar două luni, plângea neîncetat. Pe fundal, televizorul bâzâia cu știri despre scumpiri și criză. Radu stătea pe marginea patului, cu capul în mâini, tăcut.

— Ce vrei să fac? a răspuns el, abia șoptit. Sunt la capătul puterilor. Mâine trebuie să fiu la muncă la 6. Și tu știi că nu pot lipsi…

M-am prăbușit pe podea, cu Maria în brațe, simțind cum mă sufoc sub greutatea propriei neputințe. Nu așa trebuia să fie viața noastră. Nu după ce am muncit ani de zile să ne ridicăm din sărăcie, nu după ce am crezut că doi copii sunt destul și că, în sfârșit, putem respira.

Totul s-a schimbat în acea zi de toamnă când am văzut testul de sarcină pozitiv. Am plâns atunci, dar nu de fericire. Radu m-a luat în brațe și mi-a spus că „o să fie bine”, dar vocea lui tremura. Aveam deja doi copii: Vlad, de opt ani, și Ilinca, de cinci. Ne descurcam greu cu banii. Eu lucram la o farmacie, el era șofer pe camion. Facturile se adunau, ratele la bancă ne sugrumau. Și totuși, am decis să păstrăm copilul. Pentru că așa am fost crescuți: „copiii sunt o binecuvântare”.

Primele luni de sarcină au fost un coșmar. Grețuri, oboseală, frică. Radu era tot mai absent, mereu obosit sau nervos. Seara ne certam din nimicuri: cine spală vasele, cine duce gunoiul, cine ajută copiii la teme. Vlad a început să se retragă în camera lui, Ilinca plângea des fără motiv.

— De ce nu mai râdeți ca înainte? ne-a întrebat ea într-o seară.

Am simțit un cuțit în inimă. Ce puteam să-i spun? Că suntem prea obosiți ca să mai fim părinții veseli de altădată?

Când s-a născut Maria, am crezut că va fi mai ușor. Dar nu a fost. Plângea nopți întregi, iar eu nu dormeam decât câteva ore pe noapte. M-am trezit urlând la Vlad pentru că a vărsat laptele pe masă. L-am văzut cum s-a speriat și mi-am dat seama că mă transform într-un monstru.

Radu era tot mai distant. Îl vedeam cum se uită la mine cu ochi goi.

— Nu mai știu cine suntem, mi-a spus într-o seară. Parcă trăim pe pilot automat.

Am încercat să vorbesc cu mama la telefon.

— Așa e viața, dragă. Și eu am crescut trei copii fără ajutor. Trebuie să fii tare!

Dar eu nu mă simțeam tare. Mă simțeam singură și vinovată că nu pot fi mama perfectă.

Într-o zi, după o noapte albă cu Maria bolnavă de febră și Ilinca plângând că nu vrea la grădiniță, am cedat. Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote.

— Ce faci acolo? m-a întrebat vecina de la trei.

— Încerc să respir… i-am răspuns printre lacrimi.

M-am gândit atunci să fug. Să las totul și să plec undeva unde nu mă cunoaște nimeni. Dar apoi m-am uitat la copiii mei dormind înghesuiți pe canapea și am știut că nu pot.

Radu a venit acasă mai devreme în ziua aceea.

— Trebuie să vorbim serios, mi-a spus.

Am stat la masă ore întregi, fără să ne ridicăm vocea pentru prima dată după mult timp.

— Nu mai putem continua așa. Avem nevoie de ajutor. Poate ar trebui să mergem la consiliere… sau măcar să vorbim cu cineva.

Am început timid să cer ajutor: de la sora mea, care venea uneori să stea cu copiii; de la o vecină care mi-a adus o ciorbă caldă; chiar și de la preotul din cartier care m-a ascultat fără să judece.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Maria încă plânge mult, Vlad încă e supărat pe mine uneori, Ilinca încă mă întreabă dacă o mai iubesc ca înainte. Dar am început să respir din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă păstrând acest copil când știam că nu avem resursele necesare. Alteori mă uit la Maria cum zâmbește în somn și simt că poate sacrificiul are sens.

Dar cât poți sacrifica din tine până când nu mai rămâne nimic? Oare câte familii ca a noastră trăiesc aceeași poveste în tăcere?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu suntem singuri.

Voi ce ați face dacă ați simți că vă pierdeți sub greutatea propriei familii? Cât de mult putem duce înainte să ne frângem definitiv?