Două zile până la salariu, 112 lei în cont și o întâlnire care mi-a schimbat viața

— Mami, vreau napolitane! vocea lui Vlad, băiețelul meu de patru ani, răsuna în capul meu ca un clopoțel de alarmă. Mă uitam la rafturile din Biedronka, cu el în brațe și cu ochii pe telefon, unde aplicația băncii îmi arăta fără milă: 112 lei. Două zile până la salariu. Am început să calculez în minte: lapte, pâine, două iaurturi, poate niște mere. Napolitanele nu intrau în socoteală.

— Vlad, hai să luăm altceva, uite ce mere frumoase avem aici! am încercat să-l conving, dar el s-a strâns mai tare la pieptul meu.

Coadă lungă la casă. Oamenii bombăneau, fiecare cu grijile lui. În fața mea, o bătrână cu batic albastru și mâini tremurânde scotea din plasă câteva produse: o pâine, un borcan de zacuscă, două conserve de pește și un pachet mic de unt. Casiera a tastat rapid prețurile.

— 38 de lei, doamnă.

Bătrâna a început să caute prin portofelul vechi, scoțând bancnote mototolite și monede. Le-a numărat de două ori. Avea doar 29 de lei.

— Lăsați untul, vă rog… și zacusca… poate ajung… a spus ea cu voce stinsă.

Oamenii din spate au început să ofteze. Vlad se foi nervos. Am simțit cum mă strânge inima. Fără să mă gândesc prea mult, am scos cardul și am spus:

— Lăsați-le pe toate, vă rog. Plătesc eu diferența.

Bătrâna s-a uitat la mine cu ochii umezi. Casiera a ridicat din sprâncene.

— Sigur? a întrebat ea.

— Da, sigur. Nu e mult.

Bătrâna a început să plângă încet.

— Să-ți dea Dumnezeu sănătate, mamă! Nu știu cum să-ți mulțumesc…

Am dat din cap jenată. Oamenii din spate au tăcut brusc. Vlad s-a uitat la mine curios.

— Mami, de ce plânge tanti?

— Pentru că e fericită, puiule.

Am ieșit din magazin cu inima grea și totodată ușoară. M-am gândit că poate nu voi avea bani de tramvai mâine, dar nu puteam să o las pe femeia aceea fără mâncare. Am ajuns acasă și i-am povestit soțului meu, Radu.

— Irina, știi că nu ne permitem să fim generoși acum… a spus el obosit, trântindu-se pe canapea.

— Știu, dar nu puteam altfel. Dacă era mama ta?

A oftat și nu a mai zis nimic. Seara am adormit greu, cu gândul la bătrâna aceea și la ochii ei plini de recunoștință.

A doua zi dimineață am primit un telefon necunoscut.

— Bună dimineața, sunteți doamna Irina Popescu?

— Da…

— Sunt Maria Dobre. Ați ajutat-o ieri pe mama mea la magazin. Vreau să vă mulțumesc personal. Mama mi-a povestit totul plângând aseară. Nu știu cum să vă răsplătesc…

Am rămas fără cuvinte.

— Nu trebuie să-mi mulțumiți. Am făcut ce ar fi făcut oricine…

— Nu oricine ar fi făcut asta. Vreau să vă invit la noi la masă duminică. Vreau să vă cunosc familia.

Am acceptat ezitant. Duminică am mers cu Radu și Vlad la adresa primită. O casă veche, dar îngrijită, cu flori la geamuri. Maria ne-a întâmpinat cu zâmbet larg și ne-a poftit înăuntru. Masa era plină: sarmale, friptură, prăjituri de casă.

— Nu trebuia să vă deranjați…

— Pentru noi e o bucurie! Mama nu a mai zâmbit așa de luni întregi.

Am stat ore întregi la povești. Maria era profesoară pensionară, iar soțul ei fusese medic veterinar. Aveau doi copii plecați în străinătate și se simțeau singuri.

La plecare, Maria mi-a spus:

— Irina, dacă ai nevoie vreodată de ceva… orice… suntem aici pentru voi.

Am zâmbit politicos, fără să cred că voi apela vreodată la ei.

Două luni mai târziu, Radu a rămas fără serviciu. Fabrica unde lucra s-a închis peste noapte. Am intrat în panică: ratele la bancă, grădinița lui Vlad… Am început să trimit CV-uri peste tot, dar nimeni nu răspundea.

Într-o seară, disperată, mi-am amintit de Maria. Am sunat-o timid:

— Maria… știu că poate nu e momentul potrivit… dar Radu caută ceva de muncă…

Nu a stat pe gânduri:

— Soțul meu are un prieten care caută un om serios pentru firma lui de transporturi. Îl sun chiar acum!

A doua zi Radu avea interviu. După o săptămână a început noul job — salariu mai bun decât înainte și program flexibil.

Viața noastră s-a schimbat radical. Am devenit prieteni apropiați cu Maria și mama ei. Ne vizitam des, copiii noștri se jucau împreună când veneau nepoții lor în țară.

Uneori mă gândesc cât de aproape am fost să trec nepăsătoare pe lângă acea bătrână în supermarket. Cât de ușor e să judeci sau să ignori când tu însuți ai probleme. Dar acel gest mic a adus înapoi atât de mult bine încât încă mă mir cum funcționează viața uneori.

Oare câte vieți s-ar schimba dacă am avea curajul să fim buni chiar și atunci când ne e greu? Poate că uneori miracolele apar exact atunci când nu mai speri.