Viața în umbra socrului – Povestea unei nurori din România

— Nu ai pus destulă sare în ciorbă, Irina! Ți-am spus de atâtea ori, aici nu gătim ca la oraș!
Vocea lui nea Vasile răsuna ca un tunet prin bucătăria mică, iar eu, cu lingura tremurândă în mână, simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Maria, soacra mea, tăcea cu ochii în farfurie, iar Radu, soțul meu, se făcea că nu aude. Era a treia săptămână de când ne mutasem la ei, după ce pierdusem apartamentul din oraș. Nu aveam unde să mergem, iar părinții lui Radu ne-au primit „cu brațele deschise”, dar încă din prima zi am simțit că nu sunt de-a casei.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor, sperând că dacă fac totul perfect, poate voi primi o vorbă bună. Dar nu venea niciodată. Nea Vasile era mereu nemulțumit: ba că nu am spălat bine geamurile, ba că nu am pus destul lemn pe foc. Maria mă privea cu milă, dar nu îndrăznea să-i țină piept bărbatului ei. Radu lucra toată ziua la atelierul din sat și când venea acasă era prea obosit să mă asculte.

Într-o seară, după ce am strâns masa și am rămas singură în bucătărie, Maria s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
— Nu te supăra pe el… Așa a fost mereu. Și eu am tăcut patruzeci de ani.
Am simțit un nod în gât. Patruzeci de ani? Eu nu voiam să trăiesc așa. Dar ce puteam face? Nu aveam bani, nu aveam unde să mergem. În sat toată lumea știa totul despre toți. Dacă aș fi plecat, aș fi fost „femeia care și-a lăsat bărbatul și socrii”.

Au trecut luni. Am început să mă sting încetul cu încetul. Nu mai râdeam, nu mai visam. Mă simțeam captivă într-o viață care nu era a mea. Într-o zi, când Radu a venit acasă și m-a găsit plângând în șopron, a ridicat din umeri:
— Ce vrei să fac? E tata… Știi cum e el.
— Dar tu? Tu cine ești? am izbucnit eu. Ești bărbat sau băiatul lui tata?
A plecat fără să răspundă.

Într-o duminică, la masă, nea Vasile a început iar să mă certe pentru ceva mărunt. De data asta nu am mai tăcut.
— Ajunge! am spus cu voce tremurată dar fermă. Nu mai pot! Nu sunt servitoarea nimănui!
Toți au amuțit. Maria s-a uitat la mine cu ochii mari, Radu părea că nu știe dacă să-mi ia apărarea sau să tacă. Nea Vasile s-a ridicat brusc de la masă:
— Dacă nu-ți convine aici, poți pleca!
Am simțit cum mi se taie picioarele. Dar ceva din mine s-a aprins.
— Poate chiar asta o să fac!

În noaptea aceea am dormit cu lacrimile pe obraz. A doua zi am început să caut de lucru în sat. Am găsit la magazinul alimentar – puțin bani, dar era un început. După o lună mi-am permis să închiriez o cameră mică la marginea satului. Radu a venit după mine abia după două săptămâni.
— Nu pot fără tine… Dar nici fără tata nu pot.
— Atunci rămâi cu el! i-am spus printre lacrimi.
A ales să vină cu mine.

Viața nu a fost ușoară. Oamenii vorbeau pe la colțuri: „Uite-o pe Irina, nora care și-a lăsat socrul!” Dar pentru prima dată după mult timp, mă simțeam liberă. Am început să zâmbesc din nou. Maria venea uneori pe furiș să mă vadă și îmi aducea plăcinte calde.

Anii au trecut. Ne-am făcut un rost al nostru, departe de casa socrilor. Dar rana aceea veche încă doare uneori, mai ales când aud povești asemănătoare la alte femei din sat.

Mă întreb adesea: câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că „așa se face”? Câte femei mai tac sub greutatea tradițiilor și a fricii? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” și să ne alegem propriul drum?