„Casa asta nu e a voastră!” – Povestea unei familii românești la granița independenței

— Nu vă mai suportați nici voi între patru pereți, darămite să vă mai luați și casă! a tunat vocea soacrei mele, doamna Mariana, în timp ce trântea farfuria pe masă. M-am oprit din mestecat, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în săptămâna aceea când discuția despre apartamentul pe care voiam să-l cumpărăm cu Radu, soțul meu, se transforma într-o scenă de teatru absurd.

— Mamă, nu e treaba ta, i-am spus încercând să-mi păstrez calmul. Dar vocea îmi tremura. Radu stătea cu ochii în farfurie, tăcut ca de obicei, de parcă dacă nu zice nimic, totul o să treacă pe lângă el.

— Ba e treaba mea! Casa asta e și a mea! Voi nu sunteți în stare să vă gospodăriți singuri! a continuat ea, cu ochii mici și reci.

Așa a început totul. Visul nostru de a avea un loc doar al nostru, fără să mai depindem de părinți, fără să ne mai simțim chiriași în propria viață, s-a transformat într-un război mocnit. În fiecare zi, găseam pe masă bilețele cu reproșuri: „Nu ai spălat vasele”, „Nu ai dat cu mopul”, „Radu iar a uitat să ducă gunoiul”. Mă simțeam ca o adolescentă certată pentru note proaste la școală.

Într-o seară, după ce am ieșit din duș, l-am găsit pe Radu pe balcon, fumând nervos. M-am apropiat încet.

— Radu, nu mai pot. Nu mai vreau să stau aici. Vreau să avem casa noastră. Să nu mai aud zilnic că nu suntem buni de nimic.

El a oftat adânc și a aruncat chiștocul peste balustradă.

— Și eu vreau, dar știi cum e mama… Dacă ne mutăm, zice că o abandonăm. Dacă rămânem, ne sufocă.

— Dar tu de partea cui ești? am izbucnit eu. De partea ei sau de partea mea?

A tăcut. Tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt. În noaptea aia am plâns în pernă, gândindu-mă dacă nu cumva am greșit alegându-l pe el.

A doua zi dimineață, Mariana a intrat peste noi în cameră fără să bată la ușă.

— Să știți că am vorbit cu fratele lui Radu. El zice că nu e momentul să vă băgați la rate. Mai bine stați aici, că doar nu vă dau afară!

M-am ridicat din pat și am țipat:

— Nu e casa noastră! Nu ne simțim acasă aici!

Ea s-a uitat la mine ca la o nebună.

— Atunci plecați! Dar să nu veniți înapoi când o să vă pară rău!

Am ieșit val-vârtej din cameră și m-am dus la serviciu cu ochii umflați de plâns. La birou, colega mea, Irina, m-a tras deoparte.

— Ce-ai pățit? iar te-ai certat cu soacra?

Am izbucnit:

— Nu mai pot! Parcă trăiesc într-o colivie! Vreau să plec, dar Radu nu are curaj!

Irina m-a privit cu milă.

— Știi câte femei sunt ca tine? Toate stăm cu părinții sau socrii până la 30-35 de ani. E greu să rupi lanțul ăsta.

În acea zi am decis: dacă Radu nu vrea să lupte pentru noi, o voi face singură. Am început să caut apartamente de închiriat. Seara i-am pus în față anunțurile.

— Ori vii cu mine, ori rămâi aici cu mama ta!

Radu s-a uitat la mine speriat.

— Nu pot să te las singură…

— Atunci hai! Nu mai vreau să trăiesc sub amenințarea ei!

După două săptămâni de tăceri apăsătoare și priviri ucigătoare din partea Marianei, ne-am mutat într-o garsonieră micuță la etajul patru fără lift. Prima noapte am dormit pe saltea direct pe podea. Am râs și am plâns în același timp.

Dar liniștea nu a durat mult. Mariana suna zilnic:

— Vedeți că v-am lăsat niște pachete la scară! Să nu uitați să veniți duminică la masă! Radu, ai grijă că ai uitat niște acte!

Simțeam că nu scap niciodată de umbra ei. Radu devenea tot mai nervos și retras. Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă, l-am găsit pe Radu făcând bagajele.

— Ce faci?

— Mă duc la mama câteva zile… Nu mă simt bine aici.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am rămas singură în garsoniera rece și goală. Zilele treceau greu. La serviciu eram absentă, acasă plângeam încontinuu. M-am întrebat dacă nu cumva Mariana avea dreptate: poate chiar nu eram bună de nimic.

După o săptămână, Radu s-a întors. Avea ochii roșii și barba crescută.

— Mi-e dor de tine… Dar mama zice că dacă mă întorc la tine, mă dezmoștenește…

L-am privit lung.

— Și tu ce vrei?

A tăcut din nou. Atunci am știut: trebuie să aleg pentru mine. Am început terapia. Am vorbit cu Irina și cu alte prietene care treceau prin același coșmar al dependenței de familie. Am început să mă regăsesc încet-încet.

După câteva luni, am reușit să-mi iau un credit mic și mi-am cumpărat propriul meu apartament cu două camere la periferie. Radu a rămas cu mama lui. Ne-am despărțit fără scandaluri mari — doar cu multe lacrimi și regrete.

Astăzi stau pe balconul meu mic și privesc apusul peste blocuri gri. Încerc să-mi dau seama cine sunt fără eticheta de „noră” sau „soție”.

M-am întrebat adesea: oare câte femei din România trăiesc același coșmar al dependenței de familie? Cât curaj îți trebuie ca să spui „Ajunge!” și să începi o viață nouă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?