Cât Poate Dura Răbdarea? Confesiunea unei Soacre despre Ruptura Familiei

— Zsófi, nu poți să mă ajuți măcar cu vasele? Am vocea tremurândă, dar încerc să-mi păstrez calmul. Bucătăria miroase a supă de pui, iar masa e plină de firimituri. Zsófi ridică din umeri fără să mă privească: — Am avut o zi grea la serviciu, Lenuța. Nu pot acum.

Mă uit la Márk, fiul meu, sperând să spună ceva, să mă ajute să restabilesc ordinea. Dar el doar oftează și se retrage în sufragerie cu Gergő, băiețelul lor de șase ani. Rămân singură printre farfurii murdare și tăcere. Mă simt invizibilă în propria casă, deși nu mai e a mea de când s-au mutat aici, după ce au vândut apartamentul lor mic din cartierul Titan.

Nu știu când am început să simt că nu mai aparțin acestei familii. Poate când Zsófi a început să-mi răspundă scurt sau când Márk a încetat să mă întrebe cum mă simt. Sau poate când am realizat că Gergő mă strigă tot mai rar „mamaie” și tot mai des „bunica Lenuța”, cu o distanță pe care nu o înțeleg.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. După ce am spălat vasele singură, m-am retras în camera mea și am plâns în pernă. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă am cerut prea mult sau dacă am devenit o povară pentru ei. A doua zi dimineață, Zsófi a trecut pe lângă mine fără să mă salute. Márk era grăbit, iar Gergő deja plecase la grădiniță.

Au urmat zile întregi de tăcere. Încercam să mă fac utilă: găteam, făceam curat, spălam hainele tuturor. Dar nimeni nu părea să observe. Într-o seară, am auzit-o pe Zsófi vorbind la telefon cu mama ei: — Nu mai suport presiunea asta. Parcă trăiesc cu o umbră în casă.

M-am simțit ca un intrus. Am vrut să plec, dar unde? Casa asta era tot ce aveam după ce soțul meu, Ilie, s-a stins acum trei ani. Atunci Márk m-a rugat să vin să stau cu ei, să nu fiu singură. Acum simțeam că singurătatea mă sufocă mai tare ca niciodată.

Într-o duminică, am încercat să vorbesc cu Márk: — Mamă, știu că e greu pentru toți, dar nu vreau să vă fiu povară. Dacă vreți, pot să mă mut la sora mea în Ploiești.

Márk s-a uitat la mine cu ochii roșii: — Nu e vorba despre asta… Doar că Zsófi simte că nu are spațiu. Și eu sunt prins la mijloc.

— Și eu? Eu unde sunt? am întrebat aproape șoptit.

A dat din umeri și a ieșit din cameră. Am rămas cu inima strânsă și cu un nod în gât.

În zilele următoare, Zsófi a început să-și petreacă tot mai mult timp la serviciu sau la mama ei. Gergő venea acasă obosit și nu mai voia să stea cu mine la povești sau să-i citesc înainte de culcare. Într-o seară, l-am auzit spunând: — Mami, vreau să dorm doar cu tine.

Am simțit cum fiecare gest mic mă exclude tot mai mult din viața lor. Am început să evit mesele în familie și să ies la plimbare prin parc cât mai des. Odată, m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Viorica:

— Ce-ai pățit, Lenuța? Pari tristă rău.

— Nu știu… Parcă nu mai am loc în casa mea.

— Of, dragă… Așa-s tinerii azi. Nu mai au răbdare cu noi.

Vorbele ei mi-au adus un pic de alinare, dar tot nu găseam soluția.

Într-o zi, Zsófi a venit acasă mai devreme și m-a găsit făcând ordine în dulapul lor. S-a enervat:

— Te rog frumos să nu te mai atingi de lucrurile mele! Nu ești menajera noastră!

Am rămas blocată. Nu voiam decât să ajut. Am încercat să-i explic:

— Nu vreau decât să vă fie bine…

— Să ne fie bine? Atunci lasă-ne spațiu! a spus ea tăios.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am retras din nou în camera mea și am plâns până târziu în noapte.

A doua zi dimineață am făcut bagajele și am plecat la sora mea din Ploiești fără să spun nimic. Am lăsat doar un bilet: „Vreau doar liniște pentru toți.”

Au trecut două luni de atunci. Márk m-a sunat de câteva ori, dar discuțiile sunt reci și scurte. Gergő mi-a trimis un desen cu un soare trist și două case separate. Zsófi nu mi-a scris niciodată.

Stau acum pe balconul surorii mele și privesc trenurile care trec spre București. Mă întreb dacă răbdarea chiar poate repara ceea ce s-a rupt sau dacă unele răni rămân pentru totdeauna deschise.

Oare cât poate dura răbdarea unei mame? Și cine ar trebui să facă primul pas spre împăcare?