Casa tatălui meu nu e de vânzare

— Nu-mi vine să cred că ai avut curajul să vii aici, i-am spus Irinei, privind-o drept în ochi. Stătea în pragul casei mele, cu un zâmbet rece, aproape batjocoritor, și cu o mapă groasă sub braț. Era îmbrăcată impecabil, ca și cum ar fi venit la o întâlnire de afaceri, nu să-mi ceară casa copilăriei mele.

— Nu e vorba de curaj, Ana, mi-a răspuns ea calm, ci de dreptate. Casa asta aparține acum lui Vlad, iar eu sunt soția lui. Am venit să discutăm civilizat despre mutarea ta.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad fusese soțul meu timp de doisprezece ani. Împreună am crescut-o pe Mara, fiica noastră, și tot împreună am renovat fiecare colțișor al acestei case pe care tata mi-a lăsat-o moștenire. După divorț, Vlad plecase fără prea multe explicații, iar la scurt timp apăruse Irina în viața lui. Nu mă așteptam însă ca trecutul să mă lovească atât de brutal.

— Casa asta nu e de vânzare și nici nu plec nicăieri, i-am spus printre dinți. Tata a muncit o viață întreagă pentru ea. E tot ce mi-a rămas.

Irina a ridicat din umeri, ca și cum ar fi vorbit despre o piesă de mobilier, nu despre locul unde mi-am petrecut copilăria.

— Vlad are acte care dovedesc că jumătate îi aparține după căsătorie. Avem nevoie de spațiu pentru noua noastră familie. Poate găsim o soluție amiabilă.

Am simțit cum furia îmi urcă în obraji. M-am abținut cu greu să nu izbucnesc.

— Nu ai niciun drept aici! Am să vorbesc cu avocatul meu.

A plecat fără să mai spună nimic, lăsându-mă cu inima bătând nebunește și cu Mara privind speriată din spatele ușii.

— Mami, ce se întâmplă? a întrebat ea încet.

Am tras-o lângă mine și am îmbrățișat-o strâns.

— Nimic, iubita mea. O să rezolvăm noi cumva.

În acea seară am sunat-o pe Laura, prietena mea din liceu care devenise avocat. I-am povestit totul printre lacrimi și suspine.

— Ana, ascultă-mă bine: nu te lăsa intimidată. Casa e pe numele tău? Ai actul de moștenire?

— Da, totul e în regulă. Dar Vlad spune că are dreptul la jumătate pentru că am fost căsătoriți.

— Nu are niciun drept asupra moștenirii tale dacă nu există acte care să spună altceva. Stai liniștită, mă ocup eu de tot.

A doua zi am găsit în cutia poștală o notificare oficială: Vlad mă dădea în judecată pentru partaj. Mâinile îmi tremurau când am citit rândurile seci ale avocatului lui. Parcă nu mai eram eu; parcă trăiam viața altcuiva.

Seara, Mara a venit la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Mami, tata chiar vrea să ne dea afară?

Nu știam ce să-i răspund. Cum îi explici unui copil că tatăl ei a ales alt drum și că acum vrea să-i ia și amintirile?

Au urmat luni întregi de procese, întâlniri cu avocați, nopți nedormite și discuții aprinse cu Vlad la telefon. Irina apărea mereu la tribunal cu același zâmbet superior, ca și cum ar fi știut deja că va câștiga totul.

Într-o zi, după o ședință tensionată la tribunal, Vlad m-a prins pe hol.

— Ana, nu vreau să ajungem aici. Dar Irina insistă… Avem nevoie de bani pentru noua casă. Dacă ai vinde casa asta, am împărți banii și toată lumea ar fi mulțumită.

L-am privit lung. Era omul pe care îl iubisem cândva, tatăl fetiței mele. Nu-l mai recunoșteam.

— Vlad, casa asta nu e doar niște cărămizi și mortar. E sufletul familiei mele. Dacă tu ai uitat asta, eu n-am să uit niciodată.

Procesul a durat aproape un an. Laura m-a susținut pas cu pas, aducând dovezi clare că moștenirea nu poate fi împărțită la partaj. În cele din urmă, judecătorul mi-a dat dreptate: casa rămânea a mea.

Când am primit decizia finală, am plâns ore întregi. Nu era doar o victorie juridică; era dovada că uneori adevărul și dreptatea pot învinge lăcomia și trădarea.

Irina nu a mai venit niciodată la ușa mea. Vlad s-a îndepărtat tot mai mult de Mara, iar eu am rămas cu gustul amar al unei familii destrămate și cu liniștea casei mele recâștigate.

Uneori mă întreb: câți dintre noi suntem nevoiți să ne apărăm trecutul în fața celor care ar face orice pentru un câștig rapid? Și cât de mult valorează liniștea sufletului nostru atunci când totul pare pierdut?