Când boala fiicei mele a destrămat totul: Povestea unui tată care a fost nevoit să o ia de la capăt

— Nu mai avem timp, Radu! Trebuie să decizi acum! vocea medicului răsuna în urechile mele ca un ecou dintr-un vis urât. Mă uitam la Mara, fetița mea de opt ani, întinsă pe patul alb de spital, cu ochii mari și speriați. Îmi tremurau mâinile pe telefon, încercând să o sun pe Irina, soția mea. Dar nu răspundea. De două zile nu mai răspundea nimeni la celălalt capăt.

— Tată, mă doare… a șoptit Mara, iar lacrimile i-au curs pe obraji. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu știam ce să fac. Nu știam dacă sunt pregătit să iau singur decizii pentru viața copilului meu. Până atunci, Irina fusese mereu cea puternică. Ea știa ce-i mai bine pentru Mara, ea vorbea cu doctorii, ea ținea familia pe linia de plutire. Eu eram doar acolo, prezent fizic, dar absent sufletește.

Totul s-a schimbat într-o noapte de aprilie, când Mara a făcut febră mare și nu mai putea respira bine. Am dus-o la urgențe, iar medicii au spus că trebuie internată imediat. Am sunat-o pe Irina, dar telefonul ei era închis. Am început să mă agit, să dau telefoane la prieteni, la părinții ei, la serviciu. Nimeni nu știa nimic. Parcă intrase pământul în ea.

În zilele care au urmat, am aflat că Irina nu mai fusese la serviciu de o săptămână. Colegele ei mi-au spus că părea abătută în ultima vreme, dar nu le-a spus nimic concret. Mama mea a venit de la Făgăraș să stea cu Mara cât eu alergam între poliție și spital. Poliția mi-a spus că trebuie să aștept 48 de ore pentru a declara dispariția. M-am simțit neputincios și furios.

— Radu, trebuie să fii tare pentru Mara! mi-a spus mama într-o seară, când am ajuns acasă sleit de puteri.

— Nu pot… nu știu cum… am izbucnit eu. Nu știu nici măcar ce-i place la micul dejun! Irina se ocupa de toate… Eu doar munceam și veneam acasă obosit.

Mama m-a privit cu blândețe și mi-a pus mâna pe umăr.

— Acum e momentul să fii tată cu adevărat. Mara are nevoie de tine.

În acea noapte am stat lângă patul Marei și i-am ținut mâna. Am încercat să-i spun o poveste, dar vocea mi se frângea la fiecare cuvânt. Mara m-a privit cu ochii ei mari și m-a întrebat:

— Mami unde e? De ce nu vine?

Nu am știut ce să-i răspund. Am mințit-o că mama e plecată să-i cumpere jucăria preferată. Dar știam că nu era adevărat.

Zilele au trecut greu. Analizele Marei au arătat că are nevoie de o operație complicată la inimă. Medicul m-a chemat din nou la discuții.

— Domnule Popescu, trebuie să semnați consimțământul pentru operație. Nu mai putem aștepta.

Am semnat cu mâna tremurândă, simțind că port întreaga greutate a lumii pe umeri. În acele momente am realizat cât de puțin știam despre copilul meu, despre nevoile ei reale, despre temerile și visele ei.

Într-o seară târzie, când Mara dormea după operație, am găsit un bilet în sertarul Irinei. Scrisul ei era grăbit:

„Radu, îmi pare rău că te las singur cu toate astea. Nu mai pot. M-am simțit invizibilă prea mult timp. Poate vei înțelege într-o zi.”

Am simțit cum mă năpădesc furia și vinovăția. Cum adică „nu mai pot”? Cum a putut să plece tocmai acum? Dar apoi mi-am dat seama că nici eu nu fusesem prezent cu adevărat în viața noastră de familie. Munca devenise refugiul meu; acasă eram doar un străin care aducea bani și tăcea la cină.

După operație, Mara a început să-și revină încet-încet. Am stat cu ea zi și noapte în spital, i-am citit povești, am desenat împreună, am învățat să-i fac codițe stângace dimineața. Am descoperit că îi place înghețata de vanilie și că visează să devină medic veterinar ca bunicul ei.

Într-o zi, când îi pieptănam părul încâlcit după perfuzii, Mara m-a întrebat:

— Tată, tu mă iubești?

M-am blocat o clipă. Nu-mi aminteam când îi spusesem ultima dată „te iubesc”. Poate niciodată.

— Da, puiule… te iubesc mai mult decât orice pe lume.

A zâmbit slab și s-a lipit de mine.

Au trecut luni până când Irina a fost găsită într-un oraș din sudul țării. Nu voia să se întoarcă acasă; era hotărâtă să divorțeze. Am încercat să vorbim la telefon, dar era rece și distantă.

— Radu, nu mai pot trăi lângă tine ca o umbră. Ai fost mereu preocupat doar de tine și de muncă…

Am vrut să-i spun că m-am schimbat, că am învățat ce înseamnă să fii tată cu adevărat. Dar poate era prea târziu pentru noi doi ca soți.

Mara a rămas cu mine; am devenit o echipă mică și fragilă. Am început să gătesc pentru ea, să mergem împreună la terapie și la plimbări prin parc. Am descoperit cât de mult contează prezența reală într-o relație — nu doar banii sau siguranța materială.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut salva familia noastră dacă aș fi fost mai atent la semnele de oboseală ale Irinei sau dacă aș fi vorbit mai mult cu Mara despre temerile ei. Dar știu sigur că acum nu-mi mai permit să fiu absent.

Poate că uneori trebuie să pierzi totul ca să înveți ce contează cu adevărat.

Oare câți dintre noi ne dăm seama prea târziu cât de mult rău poate face absența emoțională? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?