Între tăcere și adevăr: Povara unei mame

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva, dar te rog, nu mă judeca…
Vocea Irinei tremura, iar ochii ei căutau disperat sprijinul meu. Era marți, o zi ca oricare alta, când viața mea s-a schimbat pentru totdeauna. Tocmai pusesem ciorba pe foc și mă pregăteam să întind rufele pe balcon, când am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Nu mă așteptam la vizite; era mijlocul săptămânii, iar Irina locuia la două cartiere distanță cu soțul ei, Vlad.

A intrat pe ușă cu pași grăbiți, cu obrajii roșii și părul ciufulit de vânt. Zâmbetul ei larg, care de obicei îmi lumina ziua, era acum forțat, ca o mască sub care se ascundea ceva greu. Am lăsat totul baltă și am alergat spre ea.

— Ce s-a întâmplat, puiule? Ești bine?

A ezitat o clipă, apoi s-a prăbușit pe canapea, cu mâinile strânse în poală. Am simțit cum inima mi se strânge. Știam că urmează ceva grav.

— Mamă… am făcut o prostie. Nu știu cum să-ți spun… L-am înșelat pe Vlad.

Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet. Am simțit că mi se taie respirația. În minte mi-au trecut toate momentele în care am încercat să o cresc corect, să-i insuflu valori, să-i arăt ce înseamnă respectul într-o relație. Dar acum? Ce trebuia să fac? Să o cert? Să o consolez? Să-i spun să-i mărturisească lui Vlad?

— Irina… Cum s-a întâmplat asta?

A izbucnit în plâns. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.

— Nu știu! Eram la serviciu, am rămas peste program cu Rareș… Am vorbit mult, m-am simțit ascultată, apreciată. Vlad e mereu ocupat, mereu obosit… Nu vreau să-l pierd, mamă! Dar nu pot să trăiesc cu minciuna asta.

Am tras aer adânc în piept. Îmi venea să țip la ea, să-i spun că a greșit enorm. Dar era fiica mea. O vedeam atât de fragilă, atât de pierdută…

— Știe Vlad?

— Nu… Și nici nu cred că bănuiește ceva. Dar nu pot dormi noaptea. Mă uit la el și mă simt vinovată. Ce să fac?

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe. Mi-am amintit de propriile mele greșeli tinerețe, de compromisurile făcute pentru liniștea familiei. Dar niciodată nu fusesem pusă într-o astfel de situație.

— Irina, nu pot decide eu pentru tine. Dar trebuie să te gândești bine: vrei să salvezi căsnicia sau vrei să fugi de responsabilitate? Orice ai alege, eu sunt aici pentru tine.

A ridicat privirea spre mine, cu ochii roșii și umflați.

— Dacă îi spun, îl pierd. Dacă nu-i spun, mă pierd pe mine…

Am tăcut. În bucătărie mirosea a ciorbă arsă, dar nu-mi mai păsa. Lumea mea se restrânsese la durerea fiicei mele.

În zilele următoare, Irina a venit des la mine. Încercam să o ajut cum puteam: îi făceam ceaiuri calmante, îi ascultam fricile și regretele. Vlad mă suna uneori să mă întrebe dacă știu ce are Irina; îi spuneam că e doar obosită.

Într-o seară, când Irina stătea cu capul pe genunchii mei ca atunci când era copil, mi-a spus:

— Mamă, tu ai fi putut să-l ierți pe tata dacă te-ar fi înșelat?

M-am blocat. Tata murise de ani buni și nu avusesem niciodată astfel de probleme între noi — sau cel puțin așa credeam eu.

— Nu știu… Poate că da, poate că nu. Depinde cât de mult aș fi ținut la el și cât de sincer ar fi fost cu mine.

Irina a oftat adânc.

— Vlad e bun cu mine. Dar parcă nu mai suntem ca înainte… Parcă ne-am pierdut undeva pe drum.

Am încercat să-i explic că toate cuplurile trec prin perioade grele, că dragostea nu e mereu ca la început. Dar ea părea hotărâtă să-și asume greșeala.

Într-o dimineață ploioasă de vineri, Irina m-a sunat:

— Mamă… i-am spus lui Vlad totul.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Și? Ce-a zis?

— A plâns… A țipat la mine… Mi-a spus că are nevoie de timp să se gândească dacă poate trece peste asta.

Am plâns împreună la telefon. M-am simțit neputincioasă; nu puteam repara nimic din ce se stricase între ei.

Au trecut luni de zile în care Irina a locuit din nou cu mine. Vlad venea uneori s-o vadă; discutau ore întregi în bucătărie sau pe bancă în parcarea blocului. Eu îi priveam pe furiș pe geam și mă rugam ca Dumnezeu să le dea puterea să ierte.

Într-o seară târzie, când Irina s-a întors acasă după o discuție cu Vlad, mi-a spus:

— Mamă… ne mai dăm o șansă. Dar totul va fi altfel de acum înainte.

Am simțit o ușurare amară. Știam că nimic nu va mai fi ca înainte — nici pentru ei, nici pentru mine.

Acum stau singură la masă și mă gândesc: oare am făcut bine că am susținut-o pe Irina fără s-o judec? Oare dragostea de mamă înseamnă să-ți aperi copilul cu orice preț sau să-l lași să-și asume consecințele propriilor alegeri?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate există răspunsuri mai bune decât cele pe care le-am găsit eu…