Când soțul meu a dat tot ce am muncit mamei lui – furtuna din bucătăria noastră românească

— Unde e ciorba? Unde sunt sarmalele? Am întrebat cu vocea tremurândă, privind în gol la rafturile goale ale frigiderului. Era luni seara, iar bucătăria mirosea încă a ceapă călită și foi de dafin, dar tot ce muncisem două zile dispăruse. Radu, soțul meu, stătea rezemat de chiuvetă, cu ochii în podea.

— Le-am dus la mama, a spus el încet, ca și cum ar fi recitat o poezie tristă. — A zis că nu mai are nimic în casă și… am crezut că e mai bine așa.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mâinile mi-au început să tremure, iar inima bătea atât de tare încât mi se părea că o aud. Nu era prima dată când Radu făcea asta, dar niciodată nu luase totul. M-am simțit trădată, invizibilă, ca și cum munca mea nu conta decât dacă era pentru altcineva.

— Și noi ce mâncăm? Am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Lasă, gătim altceva… sau comandăm ceva rapid. Mama e singură, tu știi cum e…

Știam prea bine cum e. Soacra mea, doamna Viorica, era văduvă de zece ani și obișnuia să-l sune pe Radu pentru orice: un bec ars, o pungă de cartofi, o vorbă bună. Dar niciodată nu m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor sau dacă sunt bine. Pentru ea eram doar „nevasta lui Radu”, cea care trebuia să gătească și să tacă.

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. M-am dus în dormitor și am închis ușa încet, ca să nu-l audă pe fiul nostru, Vlad, care se juca în sufragerie. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în tăcere. M-am gândit la toate weekendurile petrecute la cratiță, la toate eforturile mele de a ține familia unită, la toate momentele când am pus nevoile altora înaintea mea.

A doua zi dimineață, Radu a plecat la serviciu fără să mă privească în ochi. Vlad m-a întrebat de ce nu avem pachet pentru școală. I-am făcut un sandviș grăbit și l-am trimis cu inima grea. În timp ce spălam vasele, telefonul a sunat. Era mama mea.

— Ce faci, Ilinca? Pari obosită.

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc din nou în plâns.

— Mamă… nu mai pot. Simt că nu contez deloc aici.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul. Mama a oftat adânc.

— Draga mea, știu că vrei să fii bună cu toată lumea, dar trebuie să-ți ceri dreptul la respect. Nu ești servitoarea nimănui.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când Radu s-a întors acasă, l-am așteptat la masă. Am pus două farfurii goale în fața noastră și am aprins lumina puternică de deasupra mesei.

— Azi n-am gătit nimic. N-am avut ce. Tot ce am făcut a ajuns la mama ta. Poate ar trebui să te muți la ea dacă acolo e casa ta adevărată.

Radu s-a uitat la mine șocat.

— Ilinca, nu exagera…

— Nu exagerez! Sunt obosită să fiu mereu pe locul doi. Să gătesc pentru alții și să rămân cu mâinile goale. Să mă prefac că nu mă doare când mă ignori.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu mi-am dat seama că te rănesc atât de tare. Mama… e tot ce mi-a rămas din familie.

— Și eu? Eu ce sunt? O umbră?

În zilele care au urmat, tensiunea plutea în aer ca un nor greu de vară. Radu încerca să fie mai atent, dar Viorica mă suna zilnic cu reproșuri voalate: „Ce-ai gătit azi? Radu mi-a zis că ai mâini bune…”

Într-o duminică, am decis să merg la ea acasă cu Vlad. Am intrat cu o tavă de prăjituri calde și am privit-o drept în ochi.

— Doamnă Viorica, vreau să vă spun ceva: eu nu sunt bucătăreasa familiei. Sunt soția fiului dumneavoastră și mama nepotului dumneavoastră. Dacă aveți nevoie de ajutor, vă rog să-mi spuneți direct. Dar vreau să știți că și eu am nevoie de respect și sprijin.

A rămas fără cuvinte câteva secunde, apoi a murmurat:

— Nu mi-am dat seama că te simți așa…

Am plecat acasă cu Vlad ținându-mă strâns de mână. În acea seară, Radu m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp fără să spună nimic. Doar m-a ținut aproape și am simțit că poate începe să mă vadă din nou.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba cu adevărat sau dacă voi reuși vreodată să fiu pe primul loc în familia mea. Dar știu sigur că nu mai pot accepta să fiu invizibilă.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi gătim cu dragoste și rămânem cu sufletul gol? Voi ce ați face în locul meu?