„Dă-i apartamentul fratelui tău, doar sunteți familie!” – Povestea care mi-a sfâșiat inima și familia

— Irina, nu poți fi atât de egoistă! Ești sora lui, nu un străin! Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, plină de abur și tensiune. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui Vlad, fratele meu mai mic cu patru ani, era ațintită în podea. Tata stătea la geam, cu spatele la noi, ca și cum ar fi vrut să dispară din povestea asta.

Nu-mi venea să cred că ajunsesem aici. Că după atâția ani în care am tras din greu, am făcut două joburi și am renunțat la vacanțe, la ieșiri, la orice bucurie măruntă, ca să pot strânge avansul pentru apartamentul meu, familia mea îmi cerea să-l dau fratelui meu. Pentru că „el are nevoie mai mare”, pentru că „tu ești fata puternică”, pentru că „suntem familie”.

— Mamă, nu pot să cred că-mi ceri asta… am muncit zece ani pentru apartamentul ăsta! Am dormit pe canapea în chirie, am mâncat covrigi și iaurturi ieftine, am plâns nopți întregi de oboseală. Cum poți să-mi ceri să renunț la tot?

Mama s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr. — Vlad e la pământ, Irina. A rămas fără serviciu, fără bani, fără speranță. Tu ai reușit mereu. Ești puternică. Poți s-o iei de la capăt.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. De ce trebuie mereu eu să fiu cea puternică? De ce nu contează sacrificiile mele? Vlad nu spunea nimic. Își frământa mâinile și se uita la pereții scorojiți ai bucătăriei.

— Vlad, tu ce zici? Am întrebat cu vocea stinsă.

A ridicat ochii spre mine. — Nu vreau să te oblig la nimic, Irina… dar… nu mai am unde să mă duc. Dacă nu mă ajuți tu, nu știu ce fac.

Mi-am amintit de copilărie, când îi legam șireturile și îi făceam temele. Mereu am fost sora mai mare care rezolvă totul. Dar acum era vorba de viața mea. De singurul lucru pe care îl aveam cu adevărat al meu.

Tata a oftat adânc și a spus încet: — Poate găsim o soluție… poate locuiți împreună o vreme…

— Nu! am izbucnit. Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează! Nu mai pot!

Am ieșit din bucătărie cu ochii în lacrimi. M-am trântit pe patul din camera mea mică și am început să plâng în hohote. Mă simțeam trădată. Mă simțeam invizibilă. Parcă tot ce făcusem până atunci nu conta deloc.

A doua zi dimineață, mama a venit la mine cu cafeaua și cu o privire blândă, dar apăsătoare.

— Irina, știu că ți-e greu. Dar familia e tot ce avem pe lume. Dacă nu ne ajutăm între noi, cine s-o facă?

— Dar cine mă ajută pe mine? Cine mă întreabă dacă eu mai pot?

Mama a tăcut. Pentru prima dată am văzut-o nesigură.

Au urmat zile întregi de discuții, certuri, lacrimi și tăceri apăsătoare. Tata încerca să fie mediator, dar nu reușea decât să adâncească prăpastia dintre noi. Vlad devenea tot mai retras și mai apăsat de vinovăție.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama, am ieșit pe balconul blocului vechi din cartierul Titan și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă undeva acolo există o familie care nu se destramă din cauza unui apartament.

Prietenii mei nu înțelegeau prin ce trec. „E doar un apartament”, îmi spuneau unii. „Familia e mai importantă.” Alții mă sfătuiau să nu cedez: „Dacă cedezi acum, o vei face toată viața.”

Într-o zi Vlad a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Irina… dacă vrei să păstrezi apartamentul, o să înțeleg. Nu vreau să te urăști pentru mine.

L-am privit lung. Era fratele meu cel mic, același copil pe care îl apăram în fața băieților răi din școală. Dar acum eram doi adulți răniți de aceeași familie.

— Vlad… nu te urăsc. Dar nici nu pot să renunț la tot ce am construit doar pentru că tu ai nevoie acum.

A dat din cap încet și a plecat fără să spună nimic.

În următoarele luni relațiile dintre noi s-au răcit. Mama mă suna tot mai rar. Tata încerca să mă vadă pe ascuns, ca un complice vinovat. Vlad s-a mutat la un prieten și a început să lucreze ca livrator de mâncare.

M-am simțit vinovată mult timp. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă sau dacă n-am ratat șansa de a fi un om mai bun.

Dar într-o zi am realizat că sacrificiul nu trebuie să fie mereu unilateral. Că iubirea adevărată nu cere renunțarea totală la sine.

Acum locuiesc singură în apartamentul meu mic și luminos. Familia mea încă poartă cicatricile acelei alegeri. Dar mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei dragi? Unde se termină iubirea și începe nedreptatea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?