Între două lumi: Povestea mea de noră într-o casă care nu mi-a aparținut niciodată

— Irina, ai spălat geamurile din sufragerie? Să nu uiți să freci bine la colțuri, că altfel nu știu ce rost mai ai aici!
Vocea doamnei Mariana răsună ca un ciocan în capul meu, în timp ce încerc să-mi ascund lacrimile sub perdeaua prăfuită. Mâinile îmi tremură pe cârpa udă, iar inima mi se strânge de fiecare dată când aud pașii ei grei pe hol. M-am măritat cu Vlad acum trei ani, cu speranța că vom construi împreună un cămin al nostru. Dar visul meu s-a topit repede, ca zăpada sub soarele lui martie.

În casa asta, nu există „acasă” pentru mine. Totul e al ei: mobila, regulile, chiar și aerul pe care îl respir. Vlad, bărbatul pe care l-am iubit cu toată ființa mea, se transformă într-un copil speriat când mama lui ridică tonul. — Las-o, mamă, poate e obosită… — Nu, Vlad! Dacă vrea să fie femeie în casa asta, să se comporte ca atare! Eu așa am fost crescută!

Mă uit la el cu ochii umezi, dar el își pleacă privirea. Nu mă apără niciodată. În primele luni după nuntă, am încercat să-i explic cât de greu îmi este. — Vlad, nu mai pot… simt că nu sunt decât o slugă aici. — Hai, Irina, nu exagera. Mama e mai dură din fire. O să te obișnuiești.

Dar nu m-am obișnuit. Am început să mă trezesc cu o oră mai devreme decât toți ceilalți, doar ca să apuc să beau o cafea în liniște. În fiecare zi, lista de sarcini creștea: spălat rufe, gătit pentru toată familia (inclusiv pentru sora lui Vlad, care venea des cu copiii), curățenie generală, cumpărături. Dacă greșeam ceva — dacă supa nu era destul de sărată sau dacă uitam să șterg praful de pe vreo ramă veche — primeam priviri tăioase și replici usturătoare.

— Pe vremea mea, noră ca tine nu stătea cu telefonul în mână! Să vezi ce noroc ai avut că te-am primit aici!
M-am simțit ca o intrusă în propria viață. Prietenele mele mă întrebau la telefon: — Irina, când ieși la o cafea? — Nu pot… am treabă acasă.
Nu le-am spus niciodată adevărul. Mi-a fost rușine.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu doamna Mariana (pentru că am pus prea mult ulei la cartofi), am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vlad a venit după mine. — Ce ai? iar eu am izbucnit: — Nu mai pot! Vreau să plecăm de aici! Vreau să avem casa noastră!
El a oftat adânc: — Știi că nu ne permitem încă… Mama ne ajută mult…

Ajutorul ei era ca o capcană: orice favor venea cu prețul libertății mele. Într-o zi, când am încercat să-i spun soacrei mele că vreau să mă angajez (ca să strângem bani pentru chirie), mi-a râs în față: — Și cine crezi că are grijă de casă cât tu te plimbi la serviciu? Vlad are nevoie de tine aici!
Am simțit cum mi se taie respirația. Nu eram decât o piesă dintr-un decor vechi, prizonieră între pereții unei case care nu mă voia.

Au urmat luni de tăcere și resemnare. M-am stins încet, ca o lumânare uitată pe pervaz. Nu mai râdeam, nu mai visam. Doar executam ordinele și încercam să nu deranjez pe nimeni. Într-o zi, mama mea a venit în vizită și m-a privit lung: — Fata mea, unde ți-e zâmbetul? Ce ți-au făcut oamenii ăștia?

Atunci am izbucnit. I-am spus totul: despre umilințe, despre lipsa de respect, despre cum Vlad nu mă apără niciodată. Mama a plâns cu mine și mi-a spus: — Nimeni nu are dreptul să te calce în picioare. Nici măcar familia lui Vlad.

A doua zi am avut curajul să-i spun soacrei mele că vreau să plecăm la chirie. S-a înfuriat: — Cum adică? După tot ce am făcut pentru voi? Vlad a tăcut din nou. Am simțit că mă sufoc.

În noaptea aceea am dormit pe canapea. M-am gândit la toate femeile care trăiesc același coșmar ca mine și nu au curajul să vorbească. M-am gândit la fetița care am fost cândva și care visa la iubire și respect.

A doua zi dimineață am împachetat câteva haine și am plecat la mama. Vlad m-a sunat abia seara: — Unde ești? Hai acasă… — Acasă? Acasă unde? La mama ta sau la mine?

Nu știu ce va fi mâine. Poate Vlad va avea curajul să fie alături de mine sau poate drumurile noastre se vor despărți aici. Dar știu sigur un lucru: nimeni nu merită să fie tratat ca o slugă în propria viață.

Oare câte femei mai trăiesc povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?