Adevărul Mamei: Când Dragostea Nu E De Ajuns

— Ana, nu poți să vii și tu cu o prăjitură la masă? Roxana mereu aduce ceva bun, tu niciodată nu ai timp…
Vocea Elenei, soacra mea, răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. M-am oprit din tăiatul legumelor, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară luna asta când îmi reproșa ceva legat de Roxana. M-am uitat la soțul meu, Mihai, care stătea la masă cu privirea în farfurie, ca și cum nu ar fi auzit nimic.

— Mamă, Ana are serviciu până târziu, abia apucă să ajungă acasă, i-am zis încercând să-mi păstrez calmul. Dar Elena a oftat teatral și a început să povestească despre cât de greu îi era Roxanei cu cei doi copii ai ei și cum tot ea, Elena, trebuia să o ajute cu bani pentru grădiniță.

Am simțit din nou acea înțepătură familiară: eu și Mihai nu aveam copii încă, iar orice discuție despre familie se transforma într-o comparație dureroasă. Roxana era mereu exemplul perfect: mamă devotată, gospodină desăvârșită, fiică iubitoare. Eu eram doar „Ana cea ocupată”, „Ana care nu știe să facă sarmale”, „Ana care nu aduce nimic în casă”.

În serile târzii, când Mihai adormea lângă mine, mă întrebam dacă greșisem undeva. Îmi iubeam soțul și făceam tot ce puteam pentru familia lui. Dar orice gest era trecut cu vederea. De ziua mea am primit un set de prosoape ieftine, în timp ce Roxana primea bijuterii de aur și bani pentru vacanțe la mare. Când am încercat să vorbesc cu Mihai despre asta, a ridicat din umeri:

— Așa e mama, ce vrei să-i faci? Nu te mai consuma…

Dar eu mă consumam. În fiecare duminică la masa de familie, când Elena îi punea Roxanei cea mai bună bucată de friptură și îi turna vin în pahar cu un zâmbet larg, iar mie îmi spunea doar să am grijă să nu stric fața de masă. Într-o zi, după ce am plecat acasă plângând în mașină, Mihai m-a întrebat:

— Chiar te afectează atât de tare? E doar o masă…

— Nu e doar o masă! E despre cum mă face să mă simt în fiecare zi! i-am răspuns printre lacrimi.

Am început să evit vizitele la socri. Îmi găseam scuze: serviciu, oboseală, dureri de cap. Dar Mihai mergea singur și se întorcea cu sacoșe pline de mâncare gătită „pentru el”, pentru că „Ana oricum nu are timp să gătească”.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mihai — el voia să mergem la aniversarea Roxanei — am izbucnit:

— De ce nu vezi cât mă doare? De ce nu spui nimic mamei tale?

Mihai a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mi-e frică să nu stric relația cu ea. Știi cât ține la Roxana… Poate exagerezi tu.

M-am simțit trădată. Nu doar de Elena, ci și de el. Am început să mă întreb dacă locul meu era cu adevărat în această familie. Am vorbit cu mama mea la telefon:

— Mamă, nu mai pot. Parcă sunt invizibilă pentru ei.

— Ana, tu știi cine ești. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva. Dar poate ar trebui să-i spui Elenei ce simți.

Am strâns curaj câteva zile. Într-o duminică am rămas singură cu Elena în bucătărie. Mi-am făcut curaj:

— Elena, pot să vorbesc ceva cu dumneavoastră?

Ea s-a uitat la mine suspicioasă.

— Spune.

— Mă doare că mereu o comparați pe Roxana cu mine. Simt că orice aș face nu e suficient. Și mă doare că Mihai nu vede asta.

Elena a râs scurt:

— Tu ești prea sensibilă, Ana! Roxana are nevoie de ajutor, tu ai tot ce-ți trebuie! Nu toată lumea trebuie să fie la fel.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am plecat acasă fără să mai spun nimic. În acea noapte am plâns până dimineața.

Au trecut luni în care relația cu Mihai s-a răcit. El încerca să mă apropie de familia lui, eu mă retrăgeam tot mai mult. Am început să merg la terapie. Am învățat că nu pot schimba oamenii din jurul meu, dar pot schimba modul în care mă raportez la ei.

Într-o zi, Mihai a venit acasă abătut.

— Mama s-a supărat că nu mai vii pe la ei… Zice că te-ai schimbat.

L-am privit tristă:

— Poate că m-am schimbat. Poate că am obosit să încerc să fiu cineva care nu sunt.

Mihai a tăcut din nou. Dar pentru prima dată l-am văzut gânditor.

Nu știu dacă povestea mea are un final fericit. Relația cu Elena a rămas rece, dar eu am început să mă simt mai împăcată cu mine însămi. Am învățat că uneori dragostea nu e suficientă ca să vindece nedreptatea sau să schimbe oamenii care nu vor să vadă adevărul.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi ne pierdem vocea încercând să fim acceptate într-o familie care nu ne vede? Voi ce ați face în locul meu?