Casa dintre ziduri reci: lupta mea cu soacra pentru libertate

— Ana, nu vreau să te sperii, dar doamna Rozina a venit din nou la poartă. Zice că vrea să vorbească urgent cu tine.

Vocea vecinei mele, tanti Mariana, răsuna în telefon ca un clopot spart. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea, Rozina, apărea neinvitată. De fiecare dată, privirea ei rece și tăioasă mă făcea să mă simt ca o intrusă în propria casă.

Am ieșit pe verandă, cu mâinile tremurând. Rozina stătea dreaptă, cu brațele încrucișate și buzele strânse. Avea acea privire pe care o știam prea bine — cea care nu accepta refuzuri.

— Ana, am venit să discutăm serios. Casa asta nu e doar a ta. E a familiei mele. Și vreau partea care mi se cuvine.

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. — Rozina, am crescut copilul aici singură, după ce fiul dumneavoastră a plecat. Am muncit, am plătit facturi, am renovat… Cum puteți să-mi cereți așa ceva?

Ea a ridicat din umeri, rece: — Nu e vina mea că v-ați despărțit. Legea e lege. Și eu am drepturi.

A plecat lăsându-mă cu un gust amar și cu inima bătând nebunește. În acea seară, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Nu pentru casă — ci pentru nedreptatea care mă sufoca. Pentru că nu mai aveam niciun colț de liniște.

Divorțul de Radu fusese deja un coșmar. Ani de certuri, promisiuni încălcate și nopți în care mă întrebam dacă nu cumva merit mai mult. Când a plecat, mi-a spus doar atât: „Descurcă-te.” Am rămas cu Vlad, băiatul nostru de 10 ani, și cu o casă veche pe care o transformasem în acasă cu mâinile mele.

Dar Rozina nu s-a împăcat niciodată cu divorțul nostru. Pentru ea, eu eram vinovată pentru tot: pentru nefericirea lui Radu, pentru faptul că Vlad nu venea des la ea, pentru că nu eram „de familie bună”.

În zilele următoare, am început să primesc scrisori de la avocatul ei. Limbaj rece, amenințări voalate: „Clienta mea solicită jumătate din valoarea imobilului…” M-am dus la avocatul meu, domnul Popescu, un bărbat blând dar hotărât.

— Ana, știu că e greu. Dar trebuie să te pregătești pentru o luptă lungă. Legea e ambiguă când vine vorba de contribuții indirecte… Ai acte pe numele tău?

— Da… dar casa a fost trecută pe numele lui Radu când am cumpărat-o. Eu am plătit ratele după ce el a plecat.

— Atunci va fi greu. Dar nu imposibil.

Am început să adun facturi, chitanțe, poze cu renovările făcute de mine și Vlad. Fiecare document era o dovadă că nu eram doar o chiriașă în propria viață.

Într-o seară, Vlad m-a găsit plângând la masa din bucătărie.

— Mamă, de ce ești tristă?

L-am strâns la piept și i-am spus doar atât: — Pentru că uneori oamenii mari uită ce înseamnă acasă.

A doua zi dimineață, Rozina a venit din nou. De data asta nu era singură — îl adusese pe Radu.

— Ana, hai să fim oameni civilizați — a început el pe un ton fals calm. Mama are dreptate. Casa asta trebuie împărțită.

— Radu, tu ai plecat! Ai lăsat totul în urmă! Cum poți să-mi ceri acum să împart ceva ce am ținut în viață doar eu?

El a ridicat din umeri: — E legea.

Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru.

— Atunci să ne vedem la tribunal!

Lunile care au urmat au fost un coșmar: termene peste termene, avocați scumpi, nopți nedormite și zile în care mă întrebam dacă nu ar fi mai ușor să renunț la tot și să plec undeva departe cu Vlad. Dar apoi îl vedeam cum se joacă în curte sau cum își face temele la masa unde am pus atâtea vise și știam că nu pot ceda.

Prietenii mă întrebau de ce nu las totul baltă:

— Ana, merită să te chinui atâta pentru niște ziduri?

Dar pentru mine nu era vorba doar despre ziduri. Era despre demnitate. Despre dreptul de a avea un loc al meu pe lume.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am primit decizia instanței: casa rămânea a mea, dar trebuia să-i plătesc Rozinei o sumă considerabilă drept „compensație”. Am plâns — nu de bucurie sau tristețe, ci de oboseală și ușurare amestecate.

Rozina n-a mai venit niciodată la poartă după aceea. Radu m-a sunat o singură dată:

— Sper că ești mulțumită acum.

I-am răspuns simplu: — Sunt liberă.

Au trecut luni de atunci. Casa e mai liniștită ca niciodată. Vlad crește frumos și mă întreabă uneori dacă bunica va mai veni vreodată. Nu știu ce să-i răspund.

Uneori mă uit la zidurile casei și mă întreb: cât valorează liniștea? Cât valorează libertatea câștigată cu lacrimi și luptă? Și dacă ar trebui să renunțăm vreodată la ceea ce ne definește doar pentru a face pe plac altora?