Legături de sânge: Între îndoială și încredere

— Ioana, spune-mi adevărul! Copilul e al meu? Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, spartă doar de plânsul Mariei, fetița noastră de două luni. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui căutau răspunsuri pe care nu le puteam da decât cu sufletul gol. Nu știam dacă să plâng sau să țip. Cum ajunsesem aici?

Totul a început într-o seară de duminică, când mama lui Vlad, doamna Maria, a venit la noi cu o față lungă și ochi plini de judecată. „Vlad, dragul mamei, tu chiar ești sigur că fetița asta e a ta? Că seamănă leit cu cineva din partea Ioanei, nu cu tine…” A spus-o încet, dar destul de tare încât să aud și eu. Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad s-a uitat la mine lung, apoi a tăcut. Din ziua aceea, totul s-a schimbat.

În fiecare dimineață mă trezeam cu inima strânsă. Vlad nu mă mai săruta de „bună dimineața”, nu-mi mai aducea cafeaua la pat. Seara, când venea de la serviciu, intra direct în camera Mariei și o privea lung, ca și cum căuta ceva anume pe chipul ei. Eu mă simțeam ca o străină în propria casă.

Am încercat să vorbesc cu el. „Vlad, ce se întâmplă cu noi? De ce mă privești așa?”
— Nu știu, Ioana… Poate că mama are dreptate. Tu ai fost mereu atât de prietenoasă cu toți… Poate că eu am fost prea naiv.

M-am simțit lovită. Cum putea să creadă asta despre mine? Am început să mă îndoiesc de tot ce trăisem împreună. Oare nu mă cunoscuse niciodată cu adevărat?

Mama mea a venit într-o zi să mă ajute cu copilul. M-a găsit plângând în baie.
— Ce ai pățit, fată dragă?
— Mama, Vlad crede că l-am înșelat. Că Maria nu e copilul lui…
— Vai de capul meu! Cum să creadă una ca asta? Ce i-a intrat în cap?

I-am povestit totul. Mama s-a înfuriat și a vrut să meargă la Vlad să-i spună două vorbe, dar am oprit-o. Nu voiam scandal. Voiam doar să-mi recâștig familia.

Zilele treceau greu. Vlad era tot mai distant. Doamna Maria venea aproape zilnic „să vadă copilul”, dar nu rata nicio ocazie să arunce aluzii răutăcioase:
— Vai, ce ochi mari are! Parcă nu-s din neamul nostru…

Într-o seară, după ce Maria adormise, Vlad a venit la mine cu o hârtie în mână.
— Ioana, vreau să facem un test ADN. Nu mai pot trăi așa.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Dar am acceptat. Nu pentru el, ci pentru liniștea mea și pentru copilul nostru.

A urmat o perioadă de coșmar. Așteptarea rezultatului era ca o sabie deasupra capului meu. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă sunt bine. Prietenele mele mă evitau – zvonurile ajunseseră deja la ele. La serviciu eram absentă, iar șefa mea, doamna Stanciu, m-a chemat la o discuție:
— Ioana, te văd schimbată… Dacă ai nevoie de timp liber, spune-mi.

Am izbucnit în plâns chiar acolo, în biroul ei. Mi-a dat o zi liberă și m-a îmbrățișat ca pe o fiică.

Când au venit rezultatele testului ADN, Vlad a deschis plicul tremurând. S-a uitat la hârtie și a început să plângă.
— Iartă-mă, Ioana… E copilul meu… Sunt un prost!

L-am privit lung. O parte din mine voia să-l ia în brațe și să-l ierte pe loc. Alta voia să țipe la el pentru toate nopțile nedormite și pentru fiecare lacrimă vărsată.

Doamna Maria a venit a doua zi cu flori.
— Ioana, mamă… Iartă-mă și tu! Am greșit mult…

Am primit florile fără să spun nimic. Iertarea nu vine ușor când rana e încă deschisă.

Au trecut luni până când lucrurile au început să revină la normal. Vlad s-a schimbat – era mai atent, mai prezent, dar ceva din inocența relației noastre s-a pierdut pentru totdeauna.

Uneori mă întreb dacă familia poate supraviețui oricărei suspiciuni sau dacă unele răni rămân deschise pentru totdeauna. Voi ce credeți? Poate fi iertată trădarea neîncrederii?