Întoarcerea în sat: Patruzece ani de tăcere și o singură întrebare
— Ce cauți aici, Ilinca? Vocea mamei răsună aspru, spartă de ani de tăcere și neînțelegeri. Stătea în pragul casei, cu mâinile în șolduri, privindu-mă ca pe o străină. Mirosul de pământ reavăn și fumul subțire al sobei mă izbeau în nări, aducându-mi aminte de copilărie, dar și de tot ce am lăsat în urmă.
Am lăsat valiza jos, încercând să-mi găsesc cuvintele. „Am venit… să văd dacă mai pot să… dacă mai pot să fiu aici.” Vocea mi se frânge. Mama nu spune nimic. Doar se dă la o parte, iar eu pășesc înapoi în casa unde am crescut, unde am râs, am plâns și am fugit fără să privesc înapoi.
Paisprezece ani. Atât a trecut de când am plecat din satul acesta uitat de lume, după ce tata a murit și eu m-am certat cu toți. Cu mama, cu fratele meu, cu Ana — fata cu ochi verzi care mi-a promis că mă va aștepta. Am fugit la București, crezând că acolo pot să uit totul: certurile, vinovăția că nu am fost lângă tata când s-a stins, privirile oamenilor care șopteau pe la colțuri.
Acum, fiecare colț al casei îmi vorbește. În bucătărie, găsesc pe masă o cană veche de lut și un ștergar brodat de bunica. Mama mă privește din prag. „Nu ți-ai găsit liniștea nici acolo?” întreabă ea, fără să mă privească direct.
„Nu”, îi răspund sincer. „Nici acolo, nici aici. Dar vreau să încerc.”
În sat, oamenii mă privesc curioși. Unii mă salută scurt, alții se prefac că nu mă văd. Mă opresc la magazinul din centru, unde tanti Viorica vinde aceleași bomboane pe care le furam când eram copil. „Ilinca? Tu ești?”
Zâmbesc stângaci. „Eu sunt.”
„Ai venit să rămâi?”
Nu știu ce să răspund. Poate nici eu nu știu încă.
Seara, îl întâlnesc pe fratele meu, Doru. S-a schimbat — are riduri la ochi și mâinile bătătorite de muncă. Nu mă îmbrățișează. Doar dă din cap spre mine.
„Ai venit să-ți ceri iertare?” întreabă el direct.
Mă uit la el și simt cum mă apasă toate greșelile trecutului. „Da”, spun încet. „Și să văd dacă pot să repar ceva.”
Doru oftează. „Tata te-a iertat înainte să moară. Dar mama… nu știu.”
Noaptea nu pot dormi. Mă plimb prin curte, ascultând greierii și vântul care adie printre meri. Îmi aduc aminte de serile când stăteam toți la masă, când tata povestea despre război și mama râdea cu ochii plini de lumină. Acum totul e tăcut.
A doua zi o văd pe Ana la fântână. Are un copil mic de mână și părul prins într-o coadă lungă. Mă privește lung, fără zâmbet.
„Bună, Ana.”
„Bună, Ilinca.”
Tace o clipă, apoi spune: „Nu te-am mai așteptat.”
Îmi mușc buza. „Știu. Nici nu trebuia.”
Copilul ei mă privește curios. Ana îl trage ușor după ea și pleacă fără să se uite înapoi.
În zilele care urmează încerc să ajut prin gospodărie: tai lemne, dau la găini, repar gardul vechi din spatele casei. Mama mă lasă să fac toate astea fără să spună nimic. Într-o seară, când punem masa împreună, îmi spune:
„Tu ai ales să pleci. Noi am rămas aici cu tot ce-ai lăsat nespus.”
Simt cum mi se strânge inima. „Am fost lașă”, recunosc.
Mama oftează greu. „Poate că da. Dar toți suntem uneori.”
Într-o duminică merg la biserică. Preotul citește despre iertare și despre întoarcerea fiului risipitor. Oamenii mă privesc pe furiș; simt judecata lor ca o povară pe umeri.
După slujbă, tanti Viorica vine la mine și-mi pune mâna pe umăr: „Nu-i ușor să te întorci acolo unde ai greșit.”
Mă uit la ea cu ochii în lacrimi: „Dar dacă nu mă iartă nimeni?”
Ea zâmbește trist: „Trebuie să te ierți tu întâi.”
Într-o seară îl găsesc pe Doru în grădină, privind stelele.
„Ți-a fost greu fără mine?” îl întreb.
El dă din cap: „Ne-a fost greu tuturor. Dar poate că acum putem fi din nou frați.”
Îl îmbrățișez pentru prima dată după atâția ani și simt cum o parte din povara mea se ridică.
Cu Ana nu mai vorbesc mult timp. O văd uneori pe uliță sau la magazin, dar nu schimbăm decât câteva vorbe banale despre vreme sau copii.
Într-o zi vine la poartă și-mi spune:
„Nu poți schimba trecutul, Ilinca. Dar poți schimba ce faci de acum înainte.”
O privesc și simt că are dreptate.
Au trecut luni de când m-am întors. Satul nu s-a schimbat mult, dar eu simt că m-am schimbat puțin câte puțin. Am început să vorbesc mai mult cu mama; uneori râdem împreună ca altădată. Doru vine des la masă și povestim despre orice — despre recolte, despre copii, despre viață.
Dar cel mai greu este să mă iert pe mine însămi pentru tot ce am lăsat nespus și nefăcut.
Mă întreb uneori: oare chiar putem repara ce-am stricat? Sau doar învățăm să trăim cu rănile noastre?
Voi ce credeți? Ați avut vreodată curajul să vă întoarceți acolo unde ați greșit?