„Vor veni musafiri!” – O confruntare cu trecutul într-o casă de la țară

— „Vor veni musafiri!” vocea mamei a spart liniștea după-amiezii ca un ciob ascuțit. Am simțit cum mi se strânge stomacul, de parcă cineva ar fi tras brusc de o sfoară invizibilă legată de toate amintirile mele din copilărie.

— „Cine vine?” am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă, dar știam că mama simte mereu când ceva nu e în regulă cu mine.

— „Vine mătușa Lenuța cu unchiul Gică și copiii lor. Și poate vine și verișoara ta, Camelia, dacă termină cu serviciul. Să nu uiți să aduci prăjitura aia cu mere, știi că le place tuturor.”

Am închis telefonul și am rămas cu privirea pierdută în tavanul apartamentului meu din București. De fiecare dată când mă întorc acasă, la sat, simt că mă întorc într-un film pe care nu l-am ales eu. Un film în care rolul meu e mereu același: fata care nu se potrivește, fata care a plecat la oraș și s-a schimbat prea mult.

M-am uitat la ceas. Mai aveam două zile până la întâlnire. Două zile să mă pregătesc pentru privirile lungi ale mătușii Lenuța, pentru întrebările tăioase ale unchiului Gică („Și tu când te măriți, Irina? Nu ți-ai găsit nici acum pe cineva serios?”), pentru comparațiile nesfârșite cu Camelia („Ea are deja doi copii și o casă frumoasă, tu ce mai aștepți?”).

În noaptea dinaintea plecării, am visat din nou casa copilăriei: pereții scorojiți, mirosul de lemn ars și vocea tatălui meu ridicată peste toți. M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește. Mi-am zis că nu mai vreau să fug. Nu mai vreau să mă ascund după scuze sau să inventez motive ca să nu vin acasă.

Am ajuns în sat într-o dimineață cenușie de sâmbătă. Mama mă aștepta în poartă, cu șorțul plin de făină și ochii obosiți. M-a îmbrățișat scurt, ca de obicei, fără prea multe cuvinte.

— „Hai repede în bucătărie, trebuie să terminăm sarmalele până vin ai tăi.”

Am intrat în casă și am simțit cum trecutul mă lovește din plin: fotografii vechi pe pereți, miros de supă și lemn ud, vocea mamei care dădea ordine printre oale.

— „Irina, vezi că tata e în curte. Nu i-ai zis nimic de data trecută… Poate azi vorbiți.”

Am dat din cap fără să spun nimic. Tata… De când am plecat la facultate, relația noastră s-a răcit tot mai mult. Nu mi-a iertat niciodată că am ales alt drum decât cel pe care îl voia el pentru mine. „Fetele bune stau acasă, ajută la gospodărie, nu umblă brambura prin orașe mari”, îmi spunea mereu.

Musafirii au venit pe la prânz. Casa s-a umplut de râsete false și miros de parfum ieftin. Mătușa Lenuța a început imediat cu întrebările:

— „Irina, tu ce mai faci la București? Tot singură? Nu ți-e greu?”

Am zâmbit forțat:

— „Nu-mi e greu, mă descurc.”

Unchiul Gică a intrat pe fir:

— „Dar părinții tăi ce zic? Nu le e dor de nepoți?”

Mama s-a uitat la mine cu o privire rugătoare. Știam că ar vrea să le spun că am pe cineva sau că mă gândesc la copii, doar ca să-i liniștesc.

Camelia a venit târziu, cu copiii agitați după ea. S-a așezat lângă mine la masă și mi-a șoptit:

— „Nu-i băga în seamă. Știi cum sunt… Eu te invidiez că ai avut curaj să pleci.”

Am simțit un nod în gât. Niciodată nu mi-a spus asta până acum.

Seara, după ce toți au plecat și mama strângea masa în tăcere, tata a intrat în bucătărie. S-a așezat la masă fără să spună nimic. Am simțit că trebuie să rup tăcerea.

— „Tată… De ce nu poți fi mândru de mine? De ce simt mereu că nu sunt destul?”

A ridicat privirea spre mine, pentru prima dată după mult timp.

— „Nu știu… Poate pentru că mi-e teamă că te pierd. Că nu mai ai nevoie de noi.”

M-am ridicat și l-am îmbrățișat. Pentru prima dată după ani de zile.

În noaptea aceea am dormit liniștită. Poate pentru prima dată de când am plecat de acasă.

Acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb: câți dintre noi trăim cu răni vechi pe care nu avem curajul să le privim în față? Câți ne ascundem după zâmbete false la mesele de familie? Oare cât timp mai trebuie să treacă până vom avea curajul să fim sinceri cu cei dragi?