Apartamentul care ne-a destrămat familia

— Nu pot să cred că iar începeți cu asta, Rodica! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad se retrăgea tăcut spre fereastră.

Era deja trecut de ora nouă seara, iar în sufrageria noastră mică mirosea a ceai de tei și a tensiune. Rodica, soacra mea, stătea pe canapea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un copil obraznic. Vlad, soțul meu, nu scotea niciun cuvânt. Îl vedeam cum își frământă mâinile, dar nu avea curajul să-i spună mamei lui să înceteze.

— E spre binele vostru, Ilinca! Nu vezi că aici abia încăpeți? V-am găsit un apartament cu două camere la etajul trei, aproape de parc. Dar trebuie să facem actele cum trebuie. Îmi treci mie apartamentul ăsta pe nume și vă mutați liniștiți, a spus Rodica, cu vocea ei tăioasă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Apartamentul acesta era tot ce aveam. Îl primisem de la bunica mea, Dumnezeu s-o ierte. Fiecare colț era plin de amintiri: aici am plâns când am aflat că tata nu mai vine acasă, aici am râs cu Vlad când ne-am mutat împreună. Și acum, Rodica voia să-l ia ca pe o pungă de zahăr de la raft.

— Nu pot să fac asta. Nu pot! am spus încet, dar hotărât.

Vlad s-a întors spre mine cu ochii umezi. — Ilinca, hai să nu facem scandal… Mama vrea doar să ne ajute. Știi că nu avem bani să schimbăm apartamentul altfel.

— Vlad, nu e vorba doar de bani! E vorba de încredere! De ce nu poate fi apartamentul pe numele nostru? De ce trebuie să fie pe numele mamei tale?

Rodica a oftat teatral și s-a ridicat brusc. — Pentru că eu știu mai bine cum merg lucrurile! Voi sunteți copii, nu vă pricepeți la acte și la oameni. Eu vă apăr!

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat și eu, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Nu vreau să pierd apartamentul bunicii mele. Dacă vrei să ne ajuți, găsim altă soluție. Dar nu așa!

Rodica a plecat trântind ușa, iar Vlad a rămas nemișcat lângă fereastră. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot gândit: oare exagerez? Oare chiar sunt egoistă? Dar ceva din mine știa că nu e corect ce mi se cere.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad a devenit tot mai distant. Vorbea puțin și doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programul la muncă. Când încercam să aduc vorba despre apartament sau despre mama lui, ridica din umeri sau ieșea din cameră.

Într-o duminică dimineață, Rodica a venit din nou. De data asta nu era singură; îl adusese și pe fratele lui Vlad, Cătălin. Au stat amândoi la masă și mi-au explicat cât de mult greșesc.

— Ilinca, gândește-te la viitorul vostru! Dacă nu vrei să faci schimbul ăsta, înseamnă că nu ai încredere în noi! a spus Cătălin, privindu-mă acuzator.

— Nu e vorba de încredere! E vorba că simt că pierd tot ce am avut vreodată al meu!

Rodica a început să plângă teatral: — Eu doar vreau binele vostru! Uite ce noră nerecunoscătoare am!

Vlad stătea cu capul plecat. Nu m-a apărat nici atunci.

Seara aceea a fost decisivă. După ce au plecat toți, am izbucnit:

— Vlad, dacă tu nu mă susții acum, nu știu dacă mai putem merge înainte! Eu nu pot trăi cu sentimentul că familia ta decide totul pentru noi!

El s-a uitat la mine ca un copil pedepsit:

— Ilinca… e mama mea… Nu pot să mă cert cu ea pentru un apartament…

— Dar pentru mine poți?

A tăcut. Am simțit cum ceva se rupe între noi.

Au urmat luni de tăcere și răceală. Vlad venea târziu acasă, eu mă refugiam în muncă și în plimbări lungi prin parc. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă; le mințeam că suntem doar obosiți.

Într-o zi am găsit pe masă actele de divorț. Vlad nu a avut curajul să-mi spună nimic față în față. Doar un bilet: „Îmi pare rău. Nu pot să aleg între tine și mama.”

Am plâns ore întregi. M-am simțit trădată de omul pe care îl iubeam cel mai mult. Dar undeva, printre lacrimi, am simțit și o ușurare ciudată: eram liberă să fiu eu însămi, fără să trebuiască să mă justific mereu în fața altora.

Astăzi stau singură în apartamentul bunicii mele. E liniște și e greu uneori, dar știu că am făcut ceea ce trebuia pentru sufletul meu.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine ajung să piardă tot pentru că nu au curajul să spună „nu”? Oare chiar merită să-ți sacrifici demnitatea pentru liniștea unei familii care nu te vrea cu adevărat?