După ce am pierdut totul, am învățat să mă regăsesc: Povestea mea despre curaj, frică și speranță

— Nu mai avem nimic de spus unul altuia, Irina. Nu mai suntem o familie. Vocea lui Radu răsuna încăpățânată, rece, ca un ecou într-o cameră goală. M-am uitat la el, la omul cu care împărțisem douăzeci de ani de viață, și nu l-am mai recunoscut. Pe masa dintre noi, actele de divorț stăteau ca o sentință. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept, dar n-am plâns. Nu atunci. Am plecat din apartamentul nostru din Drumul Taberei cu o valiză și cu o pungă de plastic în care înghesuisem câteva haine și două fotografii cu Andreea, fiica noastră.

În acea noapte, am dormit pe canapeaua prietenei mele, Simona. Mirosea a cafea veche și a lacrimi uscate. Simona mi-a spus: — O să fie bine, Irina. Dar eu nu credeam. Cum să fie bine când nu mai aveam nimic? Casa rămăsese la Radu, Andreea era la facultate în Cluj și nu voiam s-o împovărez cu durerea mea. Mama murise acum trei ani, tata era bolnav la țară și nu voiam să-l sperii cu problemele mele.

Zilele s-au scurs una după alta, toate la fel: dimineți cu cafea amară și priviri goale în oglindă, după-amiezi la birou unde încercam să par normală, seri lungi în care mă întrebam dacă a meritat totul. Când Simona mi-a spus că nu mai poate să mă țină mult timp, am simțit din nou că mă prăbușesc. Am găsit o garsonieră mică în Rahova, la etajul patru, cu pereți subțiri și vecini gălăgioși. Am plâns când am intrat prima dată acolo — nu pentru că era urâtă, ci pentru că era a mea. Pentru prima dată după mult timp, aveam un loc doar al meu.

Dar liniștea nu a venit. În fiecare seară, când stingeam lumina, mă întrebam dacă nu cumva am greșit totul. Dacă nu cumva trebuia să lupt mai mult pentru familia mea. Dacă nu cumva sunt de vină că Radu s-a îndepărtat. Când Andreea m-a sunat într-o seară și mi-a spus: — Mamă, tu ești bine? — am mințit-o. I-am spus că sunt puternică, că viața merge înainte. Dar adevărul era că mă temeam să ies din casă, mă temeam să cunosc oameni noi, mă temeam că voi pierde din nou totul.

Într-o zi de toamnă, la serviciu a venit un coleg nou — Mihai. Avea ochi blânzi și râdea ușor, ca și cum ar fi știut toate durerile lumii dar ar fi ales să le uite pentru o clipă. La început am evitat orice discuție cu el. Dar Mihai a insistat: — Hai la o cafea după program! Am refuzat de trei ori până când, într-o vineri ploioasă, am acceptat.

Am vorbit ore întregi despre orice: despre copilărie, despre filme vechi românești, despre cum e să te simți străin în propria viață. La finalul serii mi-a spus: — Irina, ai ochii triști. Dar cred că poți fi fericită din nou. Am râs amar: — Nu știu dacă mai pot avea încredere în cineva vreodată.

Seara aceea a fost începutul unei prietenii ciudate. Mihai mă suna aproape zilnic, mă invita la plimbări prin Herăstrău sau la ceaiuri fierbinți într-o ceainărie micuță din Cotroceni. Încet-încet am început să simt că viața poate avea din nou culoare. Dar frica nu dispăruse. În fiecare gest al lui Mihai vedeam o posibilitate de trădare. În fiecare zâmbet al lui Andreea vedeam reproșul că n-am știut să-i păstrez familia întreagă.

Într-o seară de decembrie, Mihai m-a întrebat direct: — De ce te temi atât de tare? Am izbucnit: — Mi-e frică să nu pierd iar totul! Mi-e frică să nu mă trezesc din nou singură! Mi-e frică să iubesc! El m-a privit lung și mi-a spus: — Toți pierdem ceva la un moment dat. Dar dacă nu riști nimic, nu câștigi nimic.

Am început să merg la terapie. Doamna psiholog Popescu m-a ajutat să-mi văd rănile și să le accept. Mi-a spus: — Irina, nu ești vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. Ai dreptul să fii fericită.

Încet-încet am început să reconstruiesc relația cu Andreea. Am mers împreună la film, am gătit sarmale de Crăciun și am râs ca pe vremuri. I-am spus adevărul: — Mi-e greu fără tatăl tău, dar încerc să merg mai departe. Ea m-a îmbrățișat și mi-a spus: — Mamă, sunt mândră de tine.

Cu Mihai lucrurile au evoluat încet. Nu m-am grăbit să-i deschid ușa sufletului meu, dar el a avut răbdare. Într-o zi i-am spus: — Poate că merit și eu o a doua șansă.

Astăzi încă mai am nopți în care mă trezesc speriată că voi pierde totul din nou. Dar diminețile sunt mai luminoase decât înainte. Încerc să cred că pot construi ceva nou pe ruinele trecutului meu.

Mă întreb uneori: Oare chiar putem avea curajul să iubim din nou după ce am pierdut totul? Sau rănile trecutului ne vor urmări mereu? Voi ce credeți?