Între Două Mame: Inima Mea Împărțită Între Datorie și Iubire

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce îl legănam pe Vlad, fiul meu de doar trei luni. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, dar fermi, și a oftat adânc.

— Trebuie să fii tare, Ana. Așa e viața. Și eu am trecut prin asta cu tine și fratele tău. Nu te plânge, că nu ajută la nimic.

Cuvintele ei au căzut ca o povară peste umerii mei deja încărcați. În același timp, telefonul a vibrat pe masă. Era soacra mea, doamna Lidia. Am răspuns cu voce stinsă.

— Ana, să nu uiți să-i dai copilului ceai de chimen, cum ți-am spus! Și să nu-l mai ții atât în brațe, că se învață prost! Și vezi că Dănuț vine obosit de la muncă, fă-i ceva cald la cină!

Am închis ochii și am simțit cum mă sufoc între două lumi care mă trăgeau fiecare în altă direcție. Mama îmi cerea să fiu puternică și să nu mă plâng, soacra să fiu perfectă pentru fiul ei și pentru nepot. Iar eu? Eu unde eram?

Dănuț venea acasă tot mai târziu. De multe ori nici nu ne salutam cum trebuie. Se trântea pe canapea, cu ochii pierduți în televizor sau telefon. Îl întrebam dacă vrea să mănânce ceva, dar răspunsul era mereu același:

— Lasă-mă, Ana, nu vezi că sunt rupt? Nu mai am chef de nimic.

Într-o seară, după ce Vlad adormise cu greu, am încercat să vorbesc cu el.

— Dănuț, nu mai putem continua așa… simt că ne pierdem unul pe altul.

A oftat și s-a ridicat brusc:

— Dacă ai ceva de zis, zi-i mamei tale! Ea știe tot mai bine decât mine ce trebuie să facem!

Am simțit cum mă cuprinde furia și neputința. M-am dus în baie și am plâns în surdină, ca să nu trezesc copilul. M-am privit în oglindă: ochii umflați, cearcăne adânci, părul prins la repezeală. Unde era fata aceea veselă care visa la o familie fericită?

Zilele treceau una după alta, toate la fel: trezit din două în două ore pentru alăptat, certuri cu mama despre cum „nu fac destul”, telefoane interminabile cu soacra despre „cum se crește un copil”, lipsa banilor care ne apăsa ca o menghină. Dănuț lucra la un service auto, iar eu eram în concediu de creștere copil. Facturile se adunau pe masă ca niște amenințări tăcute.

Într-o zi, mama a venit la noi fără să anunțe. A început să strângă prin casă și să comenteze:

— Uite câte vase nespălate! Așa vrei să crească Vlad? În mizerie? Când eram eu tânără, nu stăteam o clipă locului!

Nu am mai rezistat:

— Mamă, te rog! Nu mai pot! Am nevoie de ajutor, nu de reproșuri!

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Ajutor? Eu te-am crescut singură! Tu ai bărbat acasă! Ce-ți mai trebuie?

Am simțit că mă sufoc. În acea noapte am avut un atac de panică. M-am trezit plângând și tremurând lângă pătuțul lui Vlad. Dănuț m-a găsit așa dimineața.

— Ce-ai pățit?

— Nu mai pot… simt că mă pierd… nimeni nu mă ascultă…

S-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp cu adevărat îngrijorat.

— Ana… hai să mergem la cineva să vorbim… poate la un psiholog…

Am izbucnit în râs amar.

— La ce bun? Să-mi spună și el că trebuie să fiu tare?

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la divorț. Îmi imaginam cum ar fi viața doar eu și Vlad. Dar apoi mă lovea frica: cum să-l cresc singură? Cu ce bani? Ce va zice lumea? Mama ar muri de rușine. Soacra ar spune că nu sunt bună de nimic.

Într-o după-amiază ploioasă, când Vlad avea febră și eu eram epuizată, mama și soacra au venit amândouă la noi. S-au apucat să se certe una cu alta despre ce trebuie făcut cu copilul.

— Las-o pe Ana în pace! a țipat mama.
— Tu vorbești? Tu ai crescut-o așa răsfățată!
— Mai bine răsfățată decât acră ca tine!

M-am uitat la ele și am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

— Opriți-vă! am strigat din toți rărunchii. Nu mai vreau să aud niciun sfat! E copilul meu! Viața mea! Dacă vreți să mă ajutați, ascultați-mă! Dacă nu, plecați!

S-au oprit șocate. Pentru prima dată le-am văzut fără replică.

A doua zi am făcut ceva ce nu credeam că voi avea curaj vreodată: am sunat la un cabinet de psihologie. Am început să merg la terapie. Încet-încet am început să-mi regăsesc vocea. Am vorbit cu Dănuț despre ce simt cu adevărat. Am pus limite mamelor noastre.

Nu a fost ușor. Au urmat luni de discuții grele, lacrimi și împăcări. Dar încetul cu încetul am început să respir din nou.

Acum Vlad are un an. Relația mea cu Dănuț e departe de perfecțiune, dar suntem o echipă. Mamele noastre încă încearcă uneori să se implice prea mult, dar acum știu să spun „nu”.

M-am întrebat de multe ori: câte femei ca mine trăiesc între două lumi care le cer mereu altceva? Câte dintre noi ne pierdem vocea încercând să mulțumim pe toată lumea? Oare când vom învăța că avem dreptul să fim ascultate?