„Cum poți avea o familie ca asta?” – O duminică la masă care mi-a sfâșiat căsnicia și inima

— Cum poți avea o familie ca asta, Irina?
Vocea soacrei mele, doamna Stancu, a tăiat aerul din sufrageria încărcată de mirosul de sarmale și resentimente. Mâinile îmi tremurau pe furculiță, iar ochii lui Vlad, soțul meu, se fereau de ai mei. Copiii, Ana și Radu, se strângeau unul în altul pe canapea, simțind că ceva rău plutește în aer.

Nu era prima dată când eram judecată la masa lor, dar niciodată nu fusese atât de rău. În fiecare duminică, de când m-am măritat cu Vlad, mergeam la părinții lui la masă. Era un ritual care trebuia să ne unească, dar pentru mine era o corvoadă. Doamna Stancu nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească faptul că provin dintr-o familie modestă din Bacău, că părinții mei sunt „niște oameni simpli” și că eu nu mă ridic la nivelul lor.

— Uite la Ana, nici nu știe să stea frumos la masă! a continuat ea, cu un zâmbet fals. Și Radu… tot timpul murdărie pe haine. Nu știu ce fel de educație le dai.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să-i iau apărarea Anei:

— E doar un copil, doamnă Stancu. Are șase ani…

— Șase ani și tot nu știe să spună „mulțumesc” cum trebuie? a replicat ea, ridicând din sprâncene.

Vlad a tușit ușor, semn că ar fi vrut să intervină, dar ca de obicei, a ales tăcerea. M-am uitat la el cu disperare, dar privirea lui era pierdută undeva pe peretele cu tablouri de familie — tablouri în care eu nu apăream niciodată.

— Irina, poate ar trebui să te ocupi mai mult de copii și mai puțin de serviciu, a adăugat socrul meu, domnul Stancu, cu vocea lui gravă. O mamă adevărată știe să-și țină familia unită.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât. Nu voiam să plâng acolo, nu voiam să le dau satisfacția asta. Dar Ana s-a ridicat brusc de la masă și a fugit în camera de oaspeți. Radu a început să plângă încet, ascunzându-și fața în mâneca mea.

— Gata! am izbucnit eu, ridicându-mă în picioare. Nu mai pot! Nu mai accept să-mi umiliți copiii! Dacă aveți ceva cu mine, spuneți-mi direct, dar lăsați-i pe ei în pace!

Doamna Stancu s-a uitat la mine ca la un animal sălbatic care tocmai i-a invadat casa.

— Nu ești potrivită pentru familia noastră, Irina. N-ai fost niciodată.

Vlad a încercat să spună ceva:

— Mamă…

Dar ea l-a oprit dintr-un gest:

— Vlad, dacă ții la familia ta, fă ceva!

Atunci am simțit că totul se rupe în mine. Am luat copiii de mână și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă, Ana m-a întrebat printre lacrimi:

— Mami, de ce nu ne iubesc bunicii?

N-am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că ura și prejudecățile pot fi mai puternice decât orice legătură de sânge?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru căsnicia mea. Vlad a venit târziu acasă și nu a spus nimic. Timp de zile întregi am trăit ca doi străini sub același acoperiș. El era prins între loialitatea față de părinți și dragostea pentru noi. Dar mereu a ales tăcerea.

Într-o noapte, după ce copiii adormiseră, am încercat să vorbim.

— Vlad, nu mai pot trăi așa. Copiii suferă. Eu sufăr. Ai de gând să faci ceva?

El s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Sunt părinții mei… Nu pot să-i dau la o parte.

— Dar pe noi poți? am întrebat eu cu voce tremurată.

N-a răspuns. Și atunci am știut că trebuie să plec.

Am găsit curajul să-mi iau copiii și să mă mut într-o garsonieră mică dintr-un cartier modest din București. A fost greu — financiar, emoțional, fizic. Ana plângea după tatăl ei, Radu întreba mereu când ne vom întoarce „acasă”. Eu plângeam noaptea pe ascuns, ca să nu mă vadă ei.

Au trecut luni de zile până când am început să ne găsim ritmul nostru. Am descoperit cât de puternică pot fi pentru copiii mei. Am învățat să mă bucur de lucrurile mici: o îmbrățișare dimineața, râsul lor când ne jucăm în parc, liniștea unei seri fără reproșuri.

Dar rana rămâne acolo. În fiecare duminică mă gândesc la mesele acelea lungi și reci din casa Stancu și mă întreb dacă am făcut bine că am rupt totul. Dacă n-ar fi trebuit să lupt mai mult pentru Vlad sau dacă ar fi trebuit să accept umilințele doar ca să le ofer copiilor o familie „întreagă”.

Uneori îl văd pe Vlad la școală când vine să-i ia pe copii în weekenduri. E mereu grăbit, mereu absent cu privirea. Îmi dau seama că nici el nu e fericit.

M-am întrebat de atâtea ori: oare câte familii ca a noastră există? Câte femei tac și înghit doar ca să nu fie judecate? Și câți copii cresc cu sentimentul că nu sunt suficient de buni?

Poate că n-am făcut totul perfect. Poate că am greșit plecând. Dar știu sigur că n-am mai putut suporta ca cineva să-mi calce copiii în picioare.

Acum stau seara pe canapea cu Ana și Radu lângă mine și mă întreb: oare e mai bine să fii singur și liniștit sau împreună și nefericit? Voi ce ați fi făcut în locul meu?