Când am avut nevoie de ei, m-au lăsat singură: Povestea unei nurori într-o familie românească
— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care salvează situația! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești. Simona, prietena mea din copilărie, mă privea cu ochii mari, neștiind dacă să mă îmbrățișeze sau să mă lase să-mi vărs amarul.
Totul a început în ziua nunții mele cu Radu. Îmi amintesc perfect privirea rece a soacrei mele, doamna Mariana, când am intrat în biserică. Niciun zâmbet, nicio vorbă caldă. Doar un oftat abia reținut și o privire care spunea tot: „Nu ești de-a noastră.”
La început am crezut că e doar o impresie. M-am străduit să fiu nora perfectă: mergeam la ei în fiecare duminică, găteam sarmale după rețeta Marianei, îi ajutam la curățenie, îi duceam la doctor pe socri când aveau nevoie. Radu era mereu ocupat cu serviciul și nu vedea nimic. „Lasă, mamă, că așa sunt părinții mei, mai reci. Dar te iubesc în felul lor.”
Adevărul e că nu m-au iubit niciodată. M-au tolerat. Și au profitat de bunătatea mea.
Când a venit pandemia și Radu a rămas fără serviciu, eu am fost cea care a ținut casa pe linia de plutire. Am lucrat de acasă, am făcut meditații online cu copiii vecinilor ca să mai aduc un ban în plus. Socrii? Au venit la noi cu lista de cumpărături și pretenții: „Să nu uiți să iei pastilele pentru tata și să ne aduci și niște fructe proaspete!”
Nu m-am plâns. Am strâns din dinți și am mers mai departe. Dar totul s-a rupt când mama mea s-a îmbolnăvit grav. Avea nevoie de mine zilnic la spital, iar eu nu mai puteam să fiu peste tot. Într-o zi, i-am rugat pe socri să mă ajute cu fetița noastră, Ilinca, măcar câteva ore.
— Noi avem treabă, dragă. Nu putem sta cu copilul tău! mi-a spus Mariana pe un ton sec.
— Dar e și nepoata dumneavoastră… am încercat eu timid.
— Da’ ce, numai tu ai probleme? Și noi suntem bătrâni și bolnavi! Să te descurci!
Atunci am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am plecat plângând pe stradă, cu Ilinca de mână, fără să știu unde mă duc. Am sunat-o pe Simona și i-am spus totul.
— De ce nu-i spui lui Radu? m-a întrebat ea.
— Ce să-i spun? Că părinții lui nu mă suportă? Că mă simt ca o slugă în casa lor?
— Spune-i adevărul! Meriți mai mult!
În seara aceea, după ce Ilinca a adormit, l-am privit pe Radu cum se uită absent la televizor.
— Radu… trebuie să vorbim.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot. Nu mai pot să fiu singură în familia ta. M-am săturat să fiu mereu eu cea care ajută pe toată lumea și când eu am nevoie… nu e nimeni lângă mine.
A ridicat din umeri.
— Exagerezi… Mama și tata sunt bătrâni, nu pot ei să te ajute.
— Dar eu pot? Eu pot să le fac cumpărături, să-i duc la doctor? Eu nu sunt obosită?
S-a enervat.
— Dacă nu-ți convine, nu te mai duce!
M-am ridicat de la masă tremurând.
— Asta voi face. De azi înainte nu mai sunt colacul lor de salvare.
A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Mariana: „Sper că ai luat pastilele pentru tata.” Am răspuns simplu: „Nu mai pot ajuta momentan.”
A urmat o tăcere grea. Niciun telefon, nicio vizită. Radu s-a închis în el și a început să vină tot mai târziu acasă. Simțeam că mă sufoc între pereții acelei case care nu mai era demult acasă pentru mine.
Mama s-a stins după câteva luni. Am trecut prin durerea aceea singură, cu Ilinca lângă mine și Simona la telefon. Socrii nu au venit nici la înmormântare. Nici măcar un mesaj de condoleanțe.
După ce am îngropat-o pe mama, am simțit că nu mai am nimic de pierdut. Am început să pun limite clare: nu le mai răspundeam la mesaje decât dacă era ceva urgent pentru Ilinca; nu mai mergeam la ei decât dacă voiam eu; nu mai acceptam reproșuri sau critici.
Radu a încercat să mă facă să cedez.
— O să rămânem singuri dacă te porți așa!
— Poate că e timpul să fim doar noi doi și copilul nostru…
Nu știu ce va fi mâine. Poate că familia lui Radu nu va mai face niciodată parte din viața mea. Poate că Radu va pleca și el. Dar știu sigur că nu voi mai fi niciodată colacul lor de salvare.
Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? De ce trebuie mereu noi să fim cele care salvează totul? Poate e timpul să ne salvăm pe noi întâi.