Dragoste pe datorie: Cum banii au rupt familia mea și căsnicia cu Radu

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică, cu fața în palme. El s-a uitat la mine, obosit, cu ochii roșii de la atâta muncă și griji.

— Ce vrei să fac? Să merg să le spun alor mei că nu mai avem bani nici de pâine? Crezi că o să ne ajute? a răspuns el, vocea tremurându-i între furie și neputință.

Așa începea aproape fiecare seară de luni bune. De când Radu fusese dat afară de la fabrica unde lucra, iar eu abia reușeam să țin orele suplimentare la școală, totul se schimbase. Nu doar în casa noastră, ci și în felul în care eram priviți de familia lui. Mama lui Radu, doamna Viorica, nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească la fiecare masă de duminică:

— Pe vremea mea, bărbatul aducea banii în casă. Nu stătea nevasta să tragă singură la jug. Dar, mă rog, fiecare cu norocul lui…

Tata-socru, domnul Ilie, doar ofta și se uita pe furiș la ceas, așteptând parcă să treacă timpul până plecăm. Mă simțeam ca o povară, ca o musafiră nedorită în propria familie. Radu încerca să mă liniștească seara, când rămâneam doar noi doi:

— O să fie bine, Maria. O să găsesc ceva. Poate plec la București, la vărul meu Doru. Zice că are nevoie de oameni pe șantier.

Dar știam că nu voia să plece. Și eu nu voiam să rămân singură cu fetița noastră, Ana, care abia împlinise cinci ani și mă întreba mereu de ce nu mai mergem la bunici așa des.

Într-o zi, după încă o discuție tensionată cu Viorica, am ieșit pe balconul apartamentului nostru de la etajul patru și am plâns în hohote. Mă simțeam mică, inutilă și vinovată pentru tot ce ni se întâmpla. Parcă nu era destul că nu aveam bani; trebuia să simt și rușinea asta apăsătoare.

Într-o sâmbătă, Radu a venit acasă mai devreme decât de obicei. Avea ochii strălucitori și un zâmbet pe care nu-l mai văzusem de mult.

— Am găsit ceva! Un prieten mi-a propus să ne apucăm de ride-sharing. Să facem curse prin oraș cu mașina lui. Nu e mult, dar e un început!

Am simțit pentru prima dată după mult timp o rază de speranță. Poate că lucrurile chiar se vor schimba. Dar bucuria n-a ținut mult. În aceeași seară, când am mers la părinții lui Radu să le spunem vestea, Viorica a strâmbat din nas:

— Șofer? Asta-i meserie pentru un bărbat cu familie? Să cari oameni străini prin oraș? Mai bine te-ai duce la muncă afară, ca toți bărbații adevărați!

Radu a tăcut. Eu am simțit cum mi se strânge inima. Nici măcar acum nu era destul.

În lunile care au urmat, am încercat să ne vedem mai rar cu familia lui. Dar Ana suferea; voia la bunici, voia să fie ca înainte. Într-o zi, am cedat și am mers din nou la ei. Am găsit-o pe Viorica vorbind cu vecina despre noi:

— Ce să zic, Marioara? Noroc că avem pensia noastră! Că altfel… cine știe pe unde ajungeam cu nora asta și cu băiatul meu?

Am intrat în casă fără să spun nimic. Dar în acea seară, după ce am ajuns acasă, i-am spus lui Radu:

— Nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc cu sentimentul că suntem mereu datori cuiva. Că iubirea lor depinde de cât aducem acasă.

El m-a privit lung și a oftat:

— Știu… Dar sunt părinții mei. Ce vrei să fac?

— Să alegi! am spus printre lacrimi. Să alegi între liniștea noastră și nevoia lor de a ne controla prin bani.

A urmat o perioadă grea. Radu s-a mutat pentru o vreme la părinții lui, spunând că are nevoie de timp să gândească. Eu am rămas singură cu Ana și cu gândurile mele negre: dacă nu eram eu destul de bună? Dacă dragostea noastră era doar o iluzie atâta timp cât nu aveam bani?

Într-o noapte târzie, Radu s-a întors acasă. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Am încercat să le explic… Dar nu vor să înțeleagă. Pentru ei contează doar ce pot arăta vecinilor: că fiul lor are bani, că nora lor e profesoară respectată… Nu contează cât muncim sau cât ne iubim.

L-am îmbrățișat și am plâns împreună mult timp.

Au trecut ani de atunci. Am reușit să ne refacem viața fără ajutorul lor. Am strâns bani pentru un apartament mic într-un cartier liniștit. Ana merge acum la școală și e fericită. Dar rana a rămas acolo: sentimentul că nu suntem niciodată destui pentru cei care ar fi trebuit să ne iubească necondiționat.

Uneori mă întreb: oare chiar merită să lupți pentru dragostea unei familii care te iubește doar când ai ceva de oferit? Sau ar trebui să-ți găsești curajul să-ți construiești propria familie pe alte valori?